Partidul comunist conducea prin activiştii săi încadraţi cu normă întreagă, cu carte de muncă, cu origine sănătoasă, plini de elan şi devotament revoluţionar faţă de cauza socialismului biruitor. Ca în orice instituţie de stat sau unitate economică, exista în cadrul aparatului de partid o ierarhie. Nu ştiu cine a inventat formula „aparatul de partid“, sau „aparatul propriu“, al comitetelor judeţean (întâi regional), municipal, orăşenesc şi comunal de partid. Venea probabil de la rusescul „aparatcik“. Comitetele erau nişte organizaţii formale, alcătuite din activişti şefi şi secretari BOB din întreprinderi şi instituţii, directori etc. Ei participau la plenare judeţene şi aprobau, în esenţă, măsurile propuse de şefi, adică fel de fel de baliverne fără nici o valoare sau finalitate practică. Aparatul propriu era cel care conducea, adică dădea fel de fel de ordine abracadabrante, de care nu mai ţinea nimeni seamă. Activiştii de la propagandă făceau propagandă pe unde mergeau. În general făceau controale, în urma cărora se mânca păstrăv şi se bea afinată, în principiu. Propaganda conducea cultura şi arta, presa, învăţământul de stat şi sistemul de sănătate. Propaganda conducea şi cultele religioase, printr-un activist care era plătit însă de stat. Activiştii de rând erau supuşi şefului secţiei de propagandă şi secretarului judeţean.

Eu mi-am concentrat atenţia asupra tovarăşului Panaitiu, care a fost emblematic pentru această funcţie. Au fost şi înaintea lui şi ulterior şi alţii, dar nu treceau de nivelul unui activist obişnuit. Ştefan Panaitiu avea o personalitate distinctă. Un judeţ era condus de un prim secretar, care era în principiu un Ceauşescu local. Tovarăşul Bobu se ocupa la Bucureşti împreună cu tovarăşa Ceauşescu de toate cadrele de partid din ţară. Ei făceau rotaţia ordonată de Ceauşescu, care intervenea direct la nivel central. Penultimul prim-secretar, Stoica, cel mai dur dintre primii secretari din Suceava din toată perioada comunistă, a făcut unele mutări de cadre, pe altele pur şi simplu le persecuta. Emil Bobu căuta fel de fel de soluţii, aş zice diplomatice. Stoica, fiind pus de tovarăşa Ceauşescu, nu avea de ce să caute astfel de soluţii. Primvicepreşedintele Ion Siminiceanu, criticat fără încetare de primul secretar şi preşedintele consiliului popular judeţean a fost trimis ambasador la Havana, de unde s-a pensionat după 1990. A avut şansa istorică de a-l cunoaşte personal pe Fidel Castro. Prof. Ion Siminiceanu este unul dintre ultimii din garda veche a regimului comunist din Suceava. În tinereţe a fost vicepreşedinte al Consiliului Popular Regional, lucrând ani în şir cu preşedintele Emil Bobu şi reuşind să se înţeleagă cu acesta destul de bine până în 1990. Este singurul şef de partid şi de stat care era tot timpul calm şi chiar amabil. Era un mare amator de bancuri.

Lucram la ziarul local şi am fost trimis să fac o relatare de la o şedinţă de producţie la IUPS (care acum a dispărut). Unitatea a făcut mulţi ani, între altele, căzi de baie din fontă, pe care le cumpărau polonezii de la magazinul care purta atunci numele şefului său: Lungu. Actualmente în acel spaţiu se află magazinele „Leonardo“ şi „Taylan“. Tovarăşul prim-secretar al municipiului de atunci şi preşedinte al consiliului popular, Ion Siminiceanu, la urmă a tras concluziile. Eu n-am stat până la sfârşit, nici n-am mers de la început. Dar un activist mai mic m-a reclamat la conducerea ziarului că nu trebuia să ies în timp ce Ion Siminiceanu vorbea. Mi s-a spus de cineva doar în treacăt, fără reproşuri. În orice caz, tovarăşul de atunci Siminiceanu nu se supăra. Era singurul dintre şefii mai mari ai Sucevei care mă cunoştea cât de cât şi care-mi răspundea la salut. Majoritatea activiştilor mai mici, când ajungeau şefi, nu te mai cunoşteau. Sigur că de regulă nici nu mergeau pe jos pe stradă. Dar Ion Siminiceanu, cât a fost preşedinte la municipiu, nu ştiu dacă se folosea încă cuvântul burghez „primar“, a acoperit pârâiaşul Cacaina şi a amenajat parcul de la Şipote. Era cât pe ce să se facă şi şoseaua de centură din dreptul staţiei electrice de transformare de pe drumul spre Fălticeni, peste Cacaina şi apa Sucevei, direct în Burdujeni, şi de acolo şoseaua europeană o lua spre Iţcani iar celelalte spre Dorohoi şi Botoşani. Dar nu s-a făcut, până la urmă. Ion Siminiceanu a ajuns apoi iar la consiliul popular judeţean, primvicepreşedinte, până prin 1988, apoi ambasador în Cuba.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei.

Comentarii