Înfruntarea permanentă dintre totalitarism şi libertate nu priveşte numai problematica politică, ci se extinde şi la artă şi morală

Monica Lovinescu a urmat, în construirea personalităţii sale de tânăr critic şi în formarea conştiinţei civice, influenţele lui Julien Benda, cunsocut şi longeviv filosof, eseist, scriitor, critic literar şi politolog francez, şi unul dintre cărturarii cei mai nepopulari şi greu digerabili pentru Europa ultimilor 100 de ani. Andrei Pipppidi opinează că „severitatea judecăţilor lui Benda, care au părut excesive la data apariţiei cărţii, s-a dovedit mai târziu profetică”. Dar până la momentul acela, Benda a fost ostracizat, supus unor presiuni publice inimaginabile şi urmărit de anatema socială, motiv pentru care a devenit mizantrop. Cert este, însă, faptul că, aşa cum a observat Benda, există un vechi conflict între exigenţele practicii politice şi valorile morale sau intelectuale, iar acesta a luat proporţii „odată cu politizarea culturii, cu implicarea maselor prin două tehnici confluente – învăţământul obligatoriu şi votul universal -, cu crearea mitologiilor naţionale”. La 81 de ani de la apariţia sa în lume sub pana lui Julien Benda (La trahison des clercs, Grasset et Fasquelle, 1927, 1946, 1958, 1975), cartea Trădarea cărturarilorînfruntarea permanentă dintre totalitarism şi libertate nu priveşte numai problematica politică, ci se extinde şi la artă şi morală. Julien Benda a observat, întâiul, urmărind fenomene din sfera politologiei (o directă experienţă din perioada afacerii Dreyfus şi din desfăşurarea Primului Război Mondial), că ideile politice şi morale sunt adoptate în măsura în care satisfac nu raţiunea, ci sentimentele, iar ulterior aceste idei politice sunt invariabil deformate de propria lor popularitate (Mon premier testament, Paris, 1928, pp. 12-17). (re-editată acum şi la Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, după ediţia din 1993) rămâne una dintre cărţile esenţiale ale secolului XX, una din cele 40 semnate de Benda. La baza ei a stat convingerea autorului că

 

Rostul intelectualului e de a pune la încercarea criticii sale temeliile statului şi ale societăţii

Julien Benda, ca şi Monica Lovinescu, a condamnat implicarea politică a intelectualilor, a cărturarilor, numai când aceştia îşi propuneau să susţină cauza unei clase, a unei naţiuni sau a unei rase, însă admitea o singură excepţie, în cazurile în care această angajare a cărturarilor apără un principiu abstract, anume dreptatea. Reproşul faţă de cărturarii implicaţi politic şi care, deci, idealizau practica şi implicit creau prin politică ordinea practică în scopul dobândirii de avantaje materiale, ignorând şi trădând vocaţia eternă a cărturarului, care este una teoretică, Benda avea dreptate sută la sută. Benda definea „rostul intelectualului în a pune la încercarea criticii sale temeliile statului şi ale societăţii”, respingând însă ataşamentul şi aderarea intelectualilor la cultul naţionalismului, al plezirismului, care la ora actuală – mult după decesul lui Benda - a generat un cult violent al consumerismului. După apariţia cărţii în Franţa, ea a fost aspru criticată şi în România, atât de Alexandu Vianu, cât şi de Constantin Noica sau de Octav Şuluţiu şi alţii, apocaliptici în mânia lor precum colegii de generaţie francezi care îl detestau acum pe Benda în chiar evul conflictual dominat de hitlerism şi de bolşevism – ambele curente, extremiste, fiind slujite de majoritatea cărturarilor timpului, ce resimţeau un acut sentiment de vinovăţie. Când grozăviile hitlerismului şi ale stângii extremiste şi-au arătat adevărata faţă prin genocid, Noica şi-a uitat şi renegat furia împotriva lui Benda, ca şi Eliade. Ceea ce în tinereţea lor li se păruse a fi un justiţiarism toxic, acum era o dovadă de înţelepciune a lui Benda. În mod uluitor, observă Pippidi după o cercetare pe destinul cărţii lui Benda, apare însuşi exemplul neaşteptat din partea lui Nicolae Iorga (care de obicei evita să separe menirea intelectualului de datoria civică). Acesta, în toiul Primului Război Mondial, adică atunci când ideile lui Benda îi creaseră mari probleme, a recunoscut dezgustat că „cea mai mare nenorocire omenească, robia prin cultură, care face dintr-o societate cultivată o turmă de fiare docile la ordinele unei bande de asasini” (N.Iorga, „Robia minţilor cultivate. O problemă de învăţământ”, în Neamul românesc, XII, 230, din 23 august 1917).

 

Rolul intelectualului în societate nu e unul politic, ci unul de competenţă ştiinţifică şi culturală

Valabil astăzi, Benda transmite intelectualului îndemnul să nu transfere pasiunea politică în activitatea sa specifică, să nu tolereze nedreptatea, să nu rămână pasiv în faţa ameninţării libertăţii. Acest veşmânt de credinţă l-a îmbrăcat cu demnitate şi Monica Lovinescu „Într-o vreme în care xenofobia îşi găseşte justificări patetice şi în care niciunui regiment politic nu-i lipseşte deviza sa moralizatoare (şi ipocrită, n.m.), a-l reciti pe Benda oferă şansa unei reabilitări a culturii”, spune Andrei Pippidi, pentru cei care au urechi să audă glasul subtil ce vorbeşte despre responsabilitatea intelectualului de a nu-şi trăda adevăratul său rol său în societate, care nu este unul politic, ci unul dedicat, în mod critic, ştiinţei şi culturii.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Trădarea cărturarilor.

Comentarii