Mircea Radu IACOBAN

Acum 70 de ani, la începutul primăverii lui 1954, la Jilava era ucis Lucrețiu Pătrășcanu.„După primul glonţ, s-a mai văietat şi s-a zvârcolit, şi atunci cei din  personalul de pază se înghesuiau să mai tragă şi au tras efectiv” – rememorează scena asasinatului de la Jilava judecătorul Vasile Varga, cel care dăduse citire sentinţei de condamnare la moarte în faţa plutonului de execuţie (ciudat pluton de execuție, în care fiecare oștean trăgea după capul lui!) – mai există și alte variante ale crimei de acum 70 de ani. Comandantul-şef de atunci al penitenciarelor, Bădica, declară că „aceşti ofiţeri (ai Securităţii, n.n.) l-au împuşcat în ceafă”, după ce-l duseseră în cotlonul unei subterane de la Jilava.

Pe de altă parte, Pacepa vine cu varianta lui: l-ar fi împuşcat anchetatorul Iosif Moldoveanu (?), în timpul unei plimbări prin curtea închisorii. A doua zi, „Scânteia” motiva uciderea de-a dreptul aiuristic: Pătrăşcanu era vinovat de „trădare de patrie, de acţiuni de paralizare a luptei forţelor patriotice împotriva fascismului, de organizare a unui grup complotist contrarevoluţionar, antistatal, în scopul acaparării puterii şi restabilirii regimului burghezo-moşieresc şi a dominaţiei imperialiste asupra României.”

Primul mandat de arestare îl semnase procurorul R. Rossman. Motivaţia părea ceva mai concretă şi, în acelaşi timp, mai… fantasmagorică: „în calitate de agent al Siguranţei burghezo-moşiereşti şi agent al serviciilor de spionaj englez, a dus o activitate criminală pentru paralizarea acţiunilor PCR şi nimicirea din interior a Partidului, contribuind astfel la provocarea, susţinerea şi continuarea războiului împotriva URSS.”

După împuşcarea condamnatului, cel care l-a anchetat, Toma Drăghici, s-a mutat în locuinţa lui Pătrăşcanu, iar celălalt securist, care l-a interogat nopţi în şir, lt.col. Şoltuţiu, i-a luat restul de bunuri: „una dormeză pentru două persoane, trei perini fantezi, una cuvertură, un ceas de bronz ornamental, două fotolii tapisate cu stofă gri, una plapumă şi două perine.” Şoltuţiu a mai „cumpărat”, prin Consignaţie, „9 jucării figurine de os pentru copii” cu… un leu bucata. Era vorba, de fapt, despre 9 statuete de Tanagra, extrem de valoroase, moştenite de cel executat de la tatăl său, scriitorul D.D. Pătrăşcanu.

Pentru parcurgerea documentelor procesului (80.000 de pagini) Lavinia Betea, autoarea excelentei cărţi „Moartea unui idol comunist”, a trudit patru ani încheiaţi! Profesorului universitar Pătrăşcanu, fost ministru al justiţiei în primul guvern de după „eliberare”, om cu alese calităţi şi cu destule cusururi, se credea că i s-a tras moartea de pe urma declaraţiei de bun-simţ de la Cluj (1945): „înainte de a fi comunist”, sunt român. Cartea demonstrează că iţele sunt mult mai încâlcite. Conform unui raport din 1941 al lui C. Maimuca, ministru de interne, compoziţia naţională a Partidului Comunist era pe atunci următoarea: 90% evrei, 5% români, 5% alte naţionalităţi. Sunt cifre de regulă ocolite în presa şi-n literatura de specialitate, pentru a se menaja anumite susceptibilităţi, dar istoria e istorie şi politica struţului ţine cât ţine. Cu atât mai mult cu cât acel 90% poate avea o justificare logică: în toiul aberantelor persecuţii antisemite, unde să-şi îndrepte simpatiile populaţia evreiască dacă nu spre zona politică în care putea distinge, barem teoretic, protecţia programatică a naţionalităţilor mergând până la autodeterminare?

Dacă ţinem cont de faptul că Pătrăşcanu, ministru al justiţiei, a înaintat către rege scrisoarea în care spunea „am onoarea de a propune Majestăţii Voastre, pentru înalte raţiuni de stat, respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu şi ceilalţi”, nu poţi decât să-i dai dreptate cinicului Petre Pandrea, între altele, cumnat al lui Pătrăşcanu: „Comunism a vrut, de comunism a avut parte”.

Nu numai cu mobila lui Pătrăşcanu s-a ales colonelul Şoltuţiu; împreună cu ceilalţi torţionari, a fost decorat cu ordinul „Apărarea Patriei”. Până şi Elena Suditu, care a dactilografiat declaraţiile învinuiţilor, a primit „Medalia muncii”. Se recunoştea, astfel, că s-a muncit din greu pentru a se inventa din nimic acuzaţii de genul „complot împotriva păcii” (?!) şi, mai ales, pentru a-i determina pe învinuiţi să declare ce li se ordona (atât întrebările, cât şi… răspunsurile (!!) erau formulate de consilierii sovietici!).

Pătrăşcanu a rămas demn şi inflexibil până la capăt, dar bunul său prieten Belu Zilber nu s-a sfiit să-l acuze că a plănuit, între altele, „să asasineze în primul rând pe Dej, apoi pe Emil Bodnăraş şi alţii, după ocazie” (!!). Culmea e că tocmai Zilber, după revizuirea procesului din 1968, avea să ceară… despăgubiri morale fiindcă a suferit în timpul anchetei şi detenţiei. A fost singurul care nu le-a primit; cum bine spunea Tacitus, trădătorii sunt odioşi chiar şi acelora care îi folosesc. (Continuare în tableta viitoare.)