Mircea Radu IACOBAN

De ceva vreme tot încerc să pun cât de cât ordine în troianul de hârtii îngălbenite care tinde să dea afară dintre coperțile mult încercate ale dosarelor burduhoase. Nu de alta, dar cine mai știe, se rătăcește vreo dronă de-a lui Putin, apare un Covid mai clonțos, dă-n clocot încălzirea globală și rămâne purcoiul de documente într-o stare amorfă de n-o să-l mai poată descâlci nimeni din viitorime. Tot scotocind, am parte și de surprize. Într-un vechi carnet ce poartă pe copertă ștanțat titlul „caietul apicultorului” (?) aflu câteva însemnări dintr-o lume închisă în care viețuiesc „perdeluit” (ce expresiv cuvânt din româna veche!) semeni de-ai noștri. Scandalul azilelor de tip Voluntari n-a coborât și mai departe, acolo pe unde-și duc amărâtele zile incurabilii internați în unitățile anexe ale spitalelor de psihiatrie. Probabil că, punctual, realitățile nu mai consună identic și nu mai arată arată atât de bizar precum atunci când le notam în carnetul reportericesc, dar, cu siguranță, în plan general, mentalitățile le regăsim și azi. Am cutezat cândva o documentare într-un așa-numit „spital de ergoterapie”, ascuns printre coline și izolat cu pudoare de orice sat moldav. Lucrul cel mai ciudat mi s-a părut să-l constituie nu trăirile bolnavilor, în zâmbetul cărora nu se poate crede decât în puținele clipe în care rațiunea izbutește să învingă șuvoiul dezordonat al reprezentărilor necontrolate, ci comportamentul „aparținătorilor” care, în deplinătatea tuturor facultăților, descind uneori (rar de tot!) în acest capăt de lume. Am fost martor când o doamnă a așezat pe biroul administratorului o piramidă de mere, struguri și ciocolăți (destinată, desigur, celui internat pe viață) și a întrebat dacă pentru munca prestată la „ergoterapie” pacienții primesc ceva bani. În calitate de rudă apropiată (care nu-și vizitase niciodată nepotul în cei 12 ani de când viețuia în spital) a solicitat suma depusă la CEC fiindcă „oricum, lui nu-i mai este de trebuință”. A fost refuzată, nu știu cât de legal, dar oricum, moral. A urmat ceea ce îndeobște se numește scandal, onorabila doamnă amenințând cu judecătoria. Administratorul mi-a șoptit: „astfel de rubedenii vin o singură dată; dacă izbutesc să încaseze ceva bani, nimeni nu-i mai vede.” Trist, dar și pe undeva amuzant, toată vremea bolnavii scriu: sugestii de platforme politice, denunțuri fanteziste, reclamații, proteste. Am văzut în arhivă schimburi de misive demne de Ionesco. Bolnavul R.P., obsedat de ideea unor spectaculoase invenții, trimite unei uzine o scrisoare abracadabrantă, din care literalmente nu se înțelege nimic. Iată și răspunsul destinatarilor, trimis înăuntrul termenului legal de 30 de zile: „Vă transmitem mulțumiri pentru interesul cu care urmăriți comportarea produselor noastre și ne comunicați observațiile și sugestiile Dvs. Am luat măsurile corespunzătoare pentru înlăturarea lipsurilor constatate de Dvs....” Semnează C. Georgescu, inginer-șef de concepție, și, pentru serviciul Constructor-șef, C. Grosu (probabil, o scrisoare-tip expediată tuturor și-n orice împrejurare). Citez dintr-o scrisoare adresată Băncii: „Eu, G.C., fiul lui Petru și Aspazia, am depus la Banca de păstrări o cantitate de aur adus de mine personal cu balonul (!) în anul 1935-1936. Rog a mi se restitui 10%.” Răspunsul Băncii Naționale (filiala Hârlău): se solicită conducerii spitalului să comunice dacă cele arătate în cererea bolnavului sunt reale (!!) și „să dea relații amănunțite în legătură cu aurul depus la Bancă.” Despre... balon, nici directorul Băncii, nici șeful de serviciu adj. care semnează nu cer informații suplimentare! Sosesc, din an în Paște, și scrisori din mult-prea-sănătoasa lume de afară. O bolnavă primește de la rude o misivă ce-i va fi fatală: este rugată să nu mai scrie „acasă” deoarece „scrisorile tale stârnesc hazul vecinilor.” În clipele (puține) de luciditate, femeia care nu împlinise 40 de ani a sesizat ruperea ultimului fir care o mai lega de oamenii în mijlocul cărora trăise și muncise. A dosit câteva săptămâni tabletele zilnice de barbiturice și s-a sinucis. Bolnavul cu care se împrietenise în timpul anilor petrecuți în spital (se încheagă acolo bizare și trainice prietenii) plângea afară, lângă sicriul din scândură „vopsită” cu lampa de benzină. Pe noptieră, desfăcută, scrisoarea familiei.