Mircea Radu IACOBAN

În incinta capelei cimitirului „Bellu” nu-s îngăduite filmările, așa că echipele tv și-au instalat la pândă aparatura afară, în preajma treptelor de la intrarea în biserică. Din simplă curiozitate, întreb primul operator ce meșterea la cameră pentru cine a fost trimis să filmeze. Răspunsul: „pentru nea Mitică”. Al doilea, cam tot așa, dar ceva mai respectuos: „pentru domnul Mitică Popescu”. Pe al treilea nici nu l-am mai întrebat, știam răspunsul (atâta pagubă să fie!). Mai era un Popescu în capelă, tot în sicriu, așteptându-și rândul la înmormântare: marele scriitor român D.R. Popescu. Eveniment care a interesat prea puțin audiovizualul românesc încă din clipa morții, petrecută la 4,30 dimineața. Vestea n-a dat-o nici Agerpres-ul, nici celelalte agenții, ci, pe net, un pacient internat la același spital, Elias, (din întâmplare, tot un reputat scriitor, care a trimis-o pe net câtorva prieteni, iar aceștia au dat-o mai departe). De nu se întâmpla să fie Radu F. Alexandru pe-acolo, am fi aflat trista știre cine știe când, fiindcă era început de an și floarea gazetăriei bucureștene încă nu-și revenise din paranghelii și revelioane. Drept pentru care, deși cernita noutate începuse să devină tot mai prezentă pe internet, repede însoțită de noi postări pe rețelele sociale, atât televiziunile, cât și radiourile au „percutat” abia hăt-târziu, până atunci oferindu-ne cu insistență detalii despre un accident mortal de vânătoare petrecut în nu-ș ce județ… Revenind în capela cimitirului „Bellu”: cei doi decedați se aflau alături, la vreo patru-cinci metri unul de celălalt, străjuiți de crucile de lemn inscripționate cu același nume de familie – Popescu. Pe aceea de la căpătâiul scriitorului, probabil din pricina prea puținei științe de carte a celor de la firma de pompe funebre, scria „Dumitru Popescu”. Nu numaidecât greșit, dar regretabil de incomplet, fiindcă îi atribuie răposatului Dumitru Radu Popescu numele lui Dumitru Popescu zis și „Dumnezeu”, taman șeful propagandei și creatorul sintagmei „epoca de aur”, în care (depun la nevoie oricând mărturie, barem în temeiul experiențelor avute la Naționalul ieșean) piesele lui D.R. Popescu au fost insistent și riguros cenzurate, parcă tocmai spre a se afișa demonstrativ atotputernicia ștampilei pătrate, deloc intimidată până și în fața operelor președintelui Uniunii Scriitorilor! S-a încercat cumva o explicație pentru eroarea de pe cruce: „așa are numele scris în acte” – dacă o acceptăm, atunci culpa se mută alături, la Mitică Popescu, care în certificatul de naștere figurează cu numele Dumitru, nu Mitică… Desigur, toate astea-s fleacuri în fața veșniciei morții, iar desprinderea de concluzii din numărarea persoanelor de față la ceremoniile din cimitir e-o contabilizare meschină care nu spune nimic și nu îngăduie concluzionări de luat în seamă doar pentru că la Adrian Păunescu au fost prezenți câteva mii de bucureșteni, iar la DRP câteva zeci. De ar muri în veacul nostru, sunt sigur că, în drumul către Panthèon, pe nici un Victor Hugo nu l-ar mai urma două milioane și jumătate de francezi precum se întâmpla în mai 1885. Lumea s-a schimbat, forța literaturii a pălit, notorietatea și gloriile le naște și le conferă reală ori iluzorie rodnicie întâi de toate sticla televizorului.

Dar cifrele pot nutri numărătoarea cealaltă, într-adevăr revelatoare: a absenților. N-am zărit, în biserică, sumedenie de chipuri care eram aproape sigur că le voi afla acolo. DRP nu numai că a fost cel mai mare dramaturg român al veacului XXI, dar a și ajutat cu generozitate pe mulți să-și afle un loc și-un rost în literatură, căutând trudnic să păstreze echilibrul într-o breaslă plină de orgolii și-ntr-o vreme deloc prielnică scrisului și scriitorului. Așa cum am venit și eu la Bellu, de la Iași, puteau s-o facă și ei din „Primăverii” – metroul i-ar fi adus până-n poarta cimitirului. (O vorbă a lui Grigore Vieru: „Cât caracter, atâta țară!”).

L-am prețuit mult pe Mitică Popescu, actorul cu cea mai firească și adevărată rostire scenică românească. Fost deținut politic (la Canal!), Mitică avea chipul și zâmbetul mereu înnegurate, parcă emblematic pentru destinul românilor. A jucat în piesele mele, îl re-ascult totdeauna cu emoție la Teatrul Național Radiofonic, mai ales când îl întruchipează pe „Primarul Plevnei” din piesa „Reduta și șoarecii”. A slujit cu multă dăruire dramaturgia Popescului aflat în celălalt sicriu; din câte îmi amintesc, vreo șase piese ale lui DRP l-au avut în distribuție pe Mitică, co-autor al succesului memorabilelor reprezentații. Ca și DRP, care totdeauna a căutat în scrisul său profunzimea, marile teme din antichitate până în „clipa cea repede” care chiar acum se mistuie, Mitică a detestat superficialitatea balcanică a multor dintre semenii noștri: „E jenantă societatea românească prin lupta ei pentru nimicuri!” Și cum spațiul acestei rubrici se apropie de epuizare, mă grăbesc să închei citându-l pe profesorul târgmureșean Atilla Gasparik: „Dacă DR Popescu ar fi trăit într-o democrație așezată, azi președintele țării ar fi declarat trei zile de doliu național.”