Mircea Radu IACOBAN

Știute și mai puțin știute: cuvântul „calic” provine din ucraineanul „kalika”, la început cu sensul de pelerin, mai apoi și de schilod, din pricina mulțimii de infirmi aduși la pelerinaje. Nu înseamnă, deci, doar sărac, milog, cerșetor, avar, iar „a se calici” nu-i numai un sinonim pentru „a sărăci”, ori „a te zgârci” – în timp i s-a adăugat o încărcătură de sens care avea să prevaleze: cel „calicit” a fost victima unui accident sau agresiuni mutilante. Capitol în care istoria Moldovei este plină de surprize. Breasla ieșeană a calicilor a fost o organizație (să-i spun… profesională) unică, care aduna întâi de toate pe cei „caliciți în războaie”. Într-un fel, reprezenta o formă primară a Asigurărilor sociale de azi, motiv pentru care primea și o subvenție de la Domnie. Bătălia a trecut, s-au îngropat morții, s-au ciocnit cupele cu vinul victoriei, oștenii se întorc pe la casele lor; ce se întâmplă cu schilozii pentru care izbânda e-o amintire și mutilările invalidante au rămas amară și nedreaptă pedeapsă? Singura și șubreda formă de ocrotire o oferea cumva Breasla calicilor. Am aflat despre ea cercetând vechi documente pentru a scrie drama „Noaptea”. Domnia asigura calicilor o subvenție lunară de 10 galbeni direct din Vamă, erau în vigoare statute, ierarhii ș.a.m.d. Gh. Ghibănescu scria de ciudata Breaslă (în „Buletinul Muzeului municipal de Iași Ion Neculce”, 1924): „După actele calicilor, și cel mai vechi e din 1667, noiembrie 8, începutul ființării Breslei lor cade sub domnia lui Petru Vodă Rareș și a doamnei sale, care, duși de milă (...) au dăruit Breslei mișeilor (de la lat. „miser”, sărac n.m.) un loc în capul târgului de sus, despre zid”. Așa atesta atunci starostele Istratie, care le știa, după spusele bătrânilor Breslei, deși trecuseră la mijloc 130 de ani de la dania lui Rareș Vodă. După «catastihul» calicilor, refăcut și primenit în 1722 prin îngrijirea Mitropolitului Moldovei, Gheorghie, se introdusese o schimbare în datarea vechimii acestei Bresle: „S-au înnoit acest catastih de breasla mișeilor de târgul de Iași, care de demult este așezată această breaslă, încă de la Ștefan voievod cel Bun”. Despre calici și starostii lor de la începutul Breslei și până la prima hotarnică a locului lor în 1667 avem știri în «catastih», căci Istratie, starostele din 1667, este dat al treisprezecelea la șir între vechii starosti care urmează astfel: „Dumitru staroste, Crăciun staroste, Stan Mierăuți staroste, Gligorie staroste, Vasilie staroste, Radul staroste, Luca staroste, Toader staroste, Ștefan staroste, Gavril staroste, Statie staroste”. Vodă Alexandru Constantin Mavrocordat a asigurat cât de cât veniturile calicilor, prin cei 10 lei pe lună dați din Vama cea mare domnească. La fiecare schimbare de domnie, starostele venea la curte să reînnoiască privilegiul de danie – motiv pentru care Breasla dispunea de „acte întărite” de la toți domnii Moldovei. Din Breaslă făceau parte (vezi și T. Pamfile, V.C. Nicolau, „Însemnări, însemnări”, O. Lugoșianu, „Însemnări din bătrâni”) mulți dintre cei mutilați în războaie, „stricați unii la mână, alții la picioare, unii și lipsiți de viderea ochilor”. Și despre Iașul potopit de ciumă, când ieșenii s-au bejenit care încotro și târgul a rămas sub stăpânirea vremelnică a calicilor, avem destule referiri. Iată câteva: „Să se știi că au murit de ciumă foarte rău în domnia lui Constantin Vodă, în domnia a patrălea, și au murit foarte rău, la care lucru îi mânca câinii pe creștini. Aceasta este ciuma, care se cheamă moarte groaznică. (1756) Și nu numai ciumă era, ci și foamete foarte grea era, că mulți creștini au și murit de foame, că unii au mâncat tărâțe, iar mai mulți și coaja de copaci o amestecau cu tărâțile (în loc) de pâine și cu aceea își lungiau viața (...) Am însemnat ca să pomenească cei din urma noastră. Și s-a scris de păcătoasa mână a lui Manole, erodiiaconul zugrav, pentru că mâna va putrezi, iar cine va citi, mă va pomeni, 1795, iunie,12”. (...) „Iar la leat 7213 (1705), mai 5, s-au întunecat soarele și au dat mare ciumă cât au ținut toată vara și toată iarna și au pierit mult norod de oameni”. (însemnare a lui Șerban, staroste de neguțători). Vreme de câteva zile și nopți, Iașul s-a aflat sub stăpânirea calicilor. Care s-au străduit să-l ocrotească, păzind visteria neatinsă, adunând morții din case și de pe ulițe, ajutându-i pe cei mai năpăstuiți decât ei. Toate-s trecute în „Catastiful calicilor” de la 1722. De la scrierea căruia iată, se împlinesc 300 de ani.