Mircea Radu IACOBAN

Citirea cărților semnate de Cezar Straton este mereu de folos: într-un spectaculos bric-a-brac afli sumedenie de informații dacă nu chiar inedite, oricum neașteptate, extrase cu pasiunea cercetătorului (și adesea cu... uimire) din vechi bucoavne, cronici, monografii comunale, jurnale personale ori colecții de ziare pe care, de decenii, nu le-a mai clintit nimeni din rafturile arhivelor. Unele le comentează, altele nu, așa că rămâne la latitudinea cititorului să-și formeze o opinie, sugerată cumva de însăși includerea în carte a respectivului fragment. Într-unul din opurile mai recente ale condeierului sucevean („Cernăuți, acum un veac”, Ed. „Accent print”, 2021) am avut surpriza să găsesc reprodus un text al fostului prim-ministru basarabean Mircea Druc care-mi schițează puțin așteptate legături pe un traseu sucevean-ieșean-havanez al anilor ’60!

Este evocată disputa din Antilele vremii privitoare la existența unei „limbi cubaneze”. O susținea cu înfocare poetul de mare notorietate Nicolas Guillen... și a combătut-o Fidel Castro, care, asemenea lui Stalin ce a decretat protocronic identitatea românei cu „limba moldovenească”, a declarat cu subiect și predicat că „Revoluția noastră este pur cubaneză, dar limba este, a fost și va fi una – cea spaniolă”. Traseul Suceava-Iași-Havana începe cu cartea despre Cuba scrisă de Platon Pardău în urmă cu peste 50 de ani. Deoarece scriitorul sucevean notase că încearcă un deplin sentiment de securitate pe plaja de la Varadero, plină de polițiști și de agenți în slip, Ambasada cubaneză de la București a protestat vehement, cartea a fost retrasă din librării și trimisă la topit. Cum Acordul semnat între cele două Uniuni de Scriitori prevedea că un autor român va publica o carte despre Cuba, și un cubanez una despre România (n-a scris-o nimeni vreodată), am fost trimis în insula din America Centrală să dreg cumva imprudența lui Pardău.

După o călătorie de săptămâni din nordul până-n sudul insulei, în cartea mea, „Din Azore în Antile”, Ed. „Junimea”, 1971, m-am extaziat în fața splendorii peisajelor însuflețite de zborul ca de albină al păsărilor colibri, a vechii arhitecturi și a bogăției de importante repere ale istoriei zonei, am intervievat mari plasticieni români stabiliți în Cuba, am comentat perioada cubaneză a lui Hemingway ș.a.m.d., evitând pe cât posibil imprudente referiri de genul celor care au trimis cartea lui Pardău la topit. M-a primit chiar a treia zi, la Havana, Nicolas Guillen, președintele Uniunii Scriitorilor (se numea Director, fiind, desigur, numit, nu ales), care mi-a și dăruit cu autograf cartea sa „Tengo” (în traducere: „Am” – o „am”, desigur, la loc de cinste în bibliotecă).

De la Ambasadă am fost prevenit că Guillen este o mare personalitate, poetul național al Cubei, cu mare prestigiu în întreaga Americă Latină și nu numai. A fost arestat de mai multe ori și exilat de regimul lui Batista (culmea: numele întreg al lui Guillen este Nicolas Guillen... Batista!), a luptat în Spania, este membru al CC, susținător înfocat al lui Fidel, ș.a.m.d. Era perioada în care (Castro încă nu declarase, în cuvântarea de la Leningrad, identitatea spaniolei și „cubanezei”) Guillen tocmai lansase teoria limbilor diferite, așa că la discuția ce am purtat-o în renumita „Bodeguita del medio”, cândva preferata lui Hemingway, am avut parte de o înfocată pledoarie întru susținerea teoriei sale. I se părea important ca un scriitor care va publica în Europa o carte despre Cuba și care se întâlnise, în după-amiaza zilei precedente, cu Fidel (am evocat momentul, cu alt prilej, în această rubrică) să-i susțină și să facă publică ideea unicității revoluționare a „limbii cubaneze”. Avea sumedenie de argumente, începând cu „debucalizarea” , adică dispariția din „cubaneză” a lui s din coda silabică  (de pildă, „esos perros” („acei câini”) se pronunță, în Antile, „eso perro”), continând cu slăbirea consoanelor și cu ceva exemple din morfologie și sintaxă.

N-aveam cum fi în deplină cunoștință cu astfel de subtilități lingvistice, nu eram, cum spunea traducătorul meu Bicente (sau Vicente?) „mui tropicalizado”, așa că i-am replicat cu prevalența identității sau deosebirilor dintre fondul principal lexical și sistemul gramatical (altfel, incontestabilă teză... marxistă!). Și i-am argumentat (cine m-a pus?) cu reala identitate dintre română și „moldovenească”. Exemplele ce mi le dăduse puteau fi cu ușurință transpuse în „traducere” românească, find vorba despre  „graiuri”, cel mult dialecte.  Poetul s-a întunecat la chip, și-a anulat prezența la întâlnirea de la Ambasada noastră, unde promisese că mă va însoți, precum și discuția finală programată la plecarea din Cuba. Nu l-am mai văzut niciodată. A murit în 1989 păstrându-și credința că-i neînțeles și că există o „limbă cubaneză” de sine stătătoare.

De altfel, aud și acum, la televiziunile noastre, personaje importante ale culturii române vorbind despre „limba cubaneză”...