Mircea Radu IACOBAN

Un fost refugiat înțelege mai bine drama refugiaților! Chiar dacă aveam doar cinci ani la întoarcerea din bejenirea pe valea Oltului, vrând-nevrând încă port pe retină imagini încrustate atunci, demult, parcă într-o altă viață; nu știu cum se explică fiziologic încăpățânarea ochiului de a le păstra neatinse, câtă vreme acum, dacă nu apelez la tehnica veacului,  sumedenie de poze-mărturii sunt șterse cu  grăbire și le pierd iremediabil. Pentru condițiile de atunci, am avut parte de un refugiu boieresc: taică-meu făcând parte din „cea de a doua armată a țării”, a ceferiștilor (era impiegat de mișcare cu șapcă roșie mobilizat în gara Ițcani), odată cu ordinul de   detașare și refugiere a primit în folosință un vagon descoperit, și aprobarea să-l „agațe” cum și când s-o putea la coada trenurilor marfare de pe parcurs. De la Ițcani și până la Jiblea (Călimănești) am făcut mai bine de opt zile, dar, oricum, am fost scutiți de enorma buluceală din trenurile de călători, câte mai circulau, și-n care nu puteai lua, dacă izbuteai să te aciuezi barem pe acoperișul vagonului, decât bocceluța cu acte, portofelul cu lei devalorizați, ceva medicamente, fotografii de familie, carnetul cu adresele rudelor și cam atât. Primul șoc: ce luăm, ce lăsăm. Este, probabil, una dintre cele mai dure încercări de pe calea spinoasă a refugiului, de care nefericiții ucraineni sunt cumva scutiți, fiindcă n-au la dispoziție decât o sacoșă-două, ce să înghesuie  în ele decât strictul necesar? – noi aveam un vagon! Părinții mei s-au ciondănit până-n dimineața plecării, fiecare insistând să luăm ba nu-ș ce pernă dăruită la măritiș de nașa cutare, ba bibelourile, ba lada de zestre a mamei cu tot felul de foanțe în ea, ba chiar și reședința de vară a cățelului nostru, șorecarul Ilarion, construită cu dichis de tata. Când familia mea a închiriat apartamentul din spatele părculețului de la gară, s-a angajat să găzduiască o vreme pianina celui ce se mutase de acolo și, deocamdată, n-avea unde s-o ducă. Era cât pe ce s-o urcăm și pe ea în vagon! Tata a izbucnit: „ce vă trebuie pian, cântă Katiușa!” Avea pregătite niște „blăni”, adică scânduri  groase de stejar. Când le-a bătut în X, cu  piroane, peste ușă și ferestre, mama n-a vrut să se uite, s-a-ntors cu spatele și  a lăcrimat în tăcere: lăsa în urmă tot ce agonisise într-o viață… A urcat în vagon strângând la piept marea ei avere, caietul în care-și scria poeziile: „Io-te ce-i trebuie! Țara arde, și ea…” Singurul  fericit părea Ilarion, care-și regăsise preșul lui de sub scară: s-a ghemuit posesiv și nu  l-a mai părăsit până la destinație. Drumul către Oltenia de sub munte a fost sacadat și urgisit. Mereu, tata trebuia să coboare  pentru  a trata cu impiegații locului atașarea vagonului la ce trenuri se aflau prin zonă. Câteodată avea succes, de cele mai multe ori nu, fiindcă pe atunci liniile nu erau dublate, trenurile militare aveau prioritate, iar tonajele mereu depășite nu admiteau atașarea încă a unui vagon, așa că mai mult am stat decât am mers. La Filiași am zăcut două zile și-o noapte pe o linie moartă lângă care începea un fost câmp  de cartofi, de mult recoltați, dar în care, dacă scormoneai bine, mai putea da peste o măruntă și prețioasă „barabulă. Le-am adunat una câte una, apoi am luat din nou ogorul la cercetat și tot am mai aflat câte ceva, așa că, bucovineni fiind și prețuind cartoful, am considerat c-a fost dar  al cerului. La Jiblea, am primit locuință în clădirea gării, și mama, învățătoare, post la  Călimănești – cum spuneam, refugiu boieresc! Că una-i să ajungi înfrigurat, nedumerit, dezorientat. cu copilașii de mână, undeva, într-o țară care nu-i a ta, și unde n-ai habar ce vei face mâine, și cu totul altceva să primești imediat casă și loc de muncă pentru amândoi  părinții… Întoarcerea din refugiu a fost cumplită. Tata era rănit: detașat la Slatina, s-a adăpostit pe un tăpșan în timpul unui raid aerian și  i-a căzut peste piciorul stâng un rezervor de benzină suplimentar aruncat dintr-un bombardier american. Nu mai putea coborî să trateze cu impiegații din parcurs, liniile principale fuseseră „lărgite” ca să circule trenurile rusești, și am ajuns înapoi pe o interminabilă rută ocolitoare – printre imaginile tezaurizate de  retina copilăriei se păstrează, nu știu de ce, și aceea a unui enorm cârd de ciori care înnegrea coroanele copacilor desfrunziți din gara Leorda. „Acasă” nu mai  era deloc… acasă: scândurile bătute în X dispăruseră, odată cu ferestrele, ușa, sobele, tablourile, mobila, becurile, scara către pod. Cărțile de pe cele două rafturi primiseră altă întrebuințare – explicată și de mormanele de fecale ce ornau toate colțurile casei. Toate corzile pianinei erau smulse. Afară, pe peretele dinspre stradă, scria mare „controlat, mine nu-s”. Ilarion și-a regăsit cotlonul lui de sub fosta scară ocolit miraculos de necurățenii, și l-a reluat imediat în posesie, mormăind a încântare. În moloz, mama a găsit o furculiță îndoită: „asta-i de la nașa Minodora”... La întoarcerea ipotetică în Ucraina, cei izgoniți de Putin s-ar putea să nu mai găsească nici  atât.