Mircea Radu IACOBAN

Alibec s-a dus la Untold. Nimic de reproșat, dimpotrivă. Cum ar veni, tot pe stadion: reflectoare, fani, galerii, gazon martirizat – mai puțin nesuferiții arbitri la deciziile cărora să protesteze. Nimeni n-o să-i reproșeze că-i mereu cu mâinile pe sus fiindcă, la Untold, asta nu-i contestare, ci entuziastă adeziune.  Chiar mă bucur: după cum se manifesta pe terenul de fotbal, juram că-i consumator de manele. Oricum ai lua-o, muzica de la Untold se situează cu două-trei-patru etaje mai sus decât coșmelia manelelor, așa că prezența unui fotbalist acolo poate fi considerată un semn de îmbucurătoare normalitate: tinerii vor muzică tânără. Surpriza vine de la colegi de-ai lui. Man, Sorescu și nu numai se declară robiți manelelor. Barem nu-și ascund pasiunea, în vreme ce onorabili politicieni pe care-i vezi, din rațiuni protocolare, ascultând spășiți muzică simfonică la Festivalul Enescu (și aplaudând între părți), când scapă „liberi” hăpăie manele cu gura plină.

Într-un fel, n-aș avea nimic împotriva manelelor și maneliștilor. Niciodată nu poți fi îndreptățit să-i dai peste mână celui ce fumează „Plugari”, somându-l să treacă la „Kent”; asta-i place, asta fumează. Cei cu nivelul cultural poticnit la prag de manea au dreptul să fâlfâie lozinca „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”. Pe de altă parte, maneaua este infinit mai sinceră decât majoritatea textelor idioate de muzică ușoară românească, confecționate pe bandă rulantă de bieți meseriași ce rimează sârguincios și calp „iubire” cu „fericire”, „mine” cu „tine” și „noapte” cu „șoapte”.

Dicționarul definește maneaua ciudat: „Cântec de dragoste de origine orientală cu melodie duioasă și tărăgănată.” Producția veacului XXI nu pare nici duioasă, nici tărăgănată, iar dragostea a devenit una dintre teme, deloc unica. Se zice că maneaua se cântă la noi de pe la 1820. Are, deci, respectabilă istorie, ilustrând moștenirea noastră balcanic-orientală. Ar fi resuscitat-o prin anii 80, la Clubul Uzinelor „23 August”, un oarecare Dan Armeanca. Au cântat manele Romica Puceanu, Gabi Luncă, poate chiar și Maria Tănase, la trei recente ediții Eurovision câștigate de Turcia, Ucraina, Grecia, piesele premiate aveau sonuri de manele, și nu-i petrecere de cartier făr-de al de Tzancă Uraganu’ („Se mișcă-n prăpăd / Eu mor când o văd”), fără să lipsească de la întâlnirile simandicoase ale „lumii bune”, de regulă mai către coada sindrofiei, când s-au adunat paharele și-ncep dedicațiile.

Cele de mai sus n-au cum fi de-ajuns pentru a legitima intelectual maneaua, expresie deplină a precarității în gândire și turnesol pentru primitivismul gregar. Spre deosebire de muzica ușoară românească, unde textul se consideră că ar avea cel mult 40% relevanță, maneaua trăiește în primul rând prin textul semidizat, ritmul-stas și bicisnica linie melodică însemnând prea puțin. Poți lălăi un hit de muzică ușoară, dar o manea fără text, nicicum. Care texte... Domnul cu mila! Panseuri de grădiniță: „Ai luat banii și-ai plecat / De mine nu ți-a păsat / C-am suferit în urma ta”. Ori: „Ce mișcări are / Prea criminale / Când îi văd corpul ăla atletic / Care mă face să umblu bezmetic / Când mă uit la sânii ei autentici / Sută la sută, nu din ăia sintetici / Frumoasă fată, bună bucată / Aștept să pice lată!”

Maneaua a devenit unul dintre cei mai puternici vectori ai mitocăniei care, încet, încet, ne copleșește: zilnic suntem nevoiți să vâslim prin oceanul de proastă creștere alimentat din topirea ghețarilor bunei cuviințe. De lehamite, nici nu mai luăm atitudine: plecăm ochii, facem pe surzii, doar-doar depășim momentul întâlnirii cu bădărănia în stare gemă, spre a reintra cât de cât în aria atât de primejduită a normalității. Dincolo de pericolul proliferării dezlănțuite a mitocăniei își ițește cornițele lașitatea acceptării pasive. Cum explicăm lăbărțarea neam-prostiei? Teza lui Mircea Cărtărescu: „Bădăranii nu-s nici ei bădărani din naștere. Ei sunt bieți oameni la care s-a urlat și care au fost umiliți de când se știu. Au devenit scârboși fiindcă au simțit pe pielea lor că nu ține să fii drăguț cu ceilalți. Pentru că la toate ghișeele au rezolvat numai urlând. Pentru că doar mitocanii au avansat social, călcând peste cei blânzi (...). Nu vreau să spun că am fi fundamental răi. Firește, ne-au împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezrădăcinate și aduse în ghetourile marilor orașe”.

N-aș subscrie până la capăt: nu la țară a învățat Ghiță să fumeze „iarbă”, nici Maricica să facă trotuarul! Instalarea țăranului la bloc poate fi o cauză, dar nici pe departe cauza cauzelor. Dincolo de toate aceste discuții rămânând cât se poate de clar că mitocănia, manelizarea, proasta creștere, se-ntind ca pecinginea, ceea ce generează perpetua tensionare a relațiilor interumane, stimulată și de agresivitatea politicului exacerbat. Revenind la fotbaliști: i-am cunoscut cândva pe Matei de la CSMS Iași, pe care-l întâlneam la concertele Filarmonicii, pe clujeanul Ivansiuc, un împătimit al cărții – excepții ce n-au cum să confirme nici o regulă. Și, la urma urmei, ce-i putem pretinde lui Alibec, Man, Sorescu? Să dea goluri, și-i de-ajuns. Asta știu, atâta pot, atunci s-o facă! Iubească ce muzică vor!