Mircea Radu IACOBAN

Pe vremuri, exista la Județeana de partid din Iași un activist însărcinat cu urmărirea răspunsurilor la așa-numitele „Scrisori ale oamenilor muncii” – de fapt, reclamații în toată regula. Multe se refereau la respingerea unor cereri de plecare în străinătate, situație în care, uneori, se accepta o discuție a reclamantului cu „forurile”. Activistul cu pricina, ardelean, obișnuia să pună o întrebare care l-a făcut faimos: „Vrei să călătorești în Spania (Italia, Franța etc.), dar spune-mi, la Cavnic ai fost vreodată?” Ideea era că avem o patrie minunată  (chiar așa-i!) și-i de-a dreptul imoral să ceri viză pentru Portugalia când tu nu ți-ai vizitat cum se cuvine țara. Ceea ce era la fel de imoral să ți se pretindă, fiindcă oricând, cu respectiva logică, se va găsi un Darabani ori un Sarinasuf ce nu l-ai văzut, drept pentru care restul lumii îți rămânea etern închis.

Dar de unde și până unde Cavnic? De curiozitate, m-am dus. Orășelul din Gutâi cu circa 5.000 de locuitori (populația în rapidă scădere după încetarea mineritului, și mai ales din 2002) este într-adevăr situat într-o zonă de mare frumusețe montană, are peisaje spectaculoase și faimoase piste de schi. Trăiește modest din turism, adevăratul interes reprezentându-l Logolda - ruinele vechii instalații de exploatare auriferă transilvană, care a funcționat fără nici un incident încă de prin 1862 (l-au construit, cu rigoarea tipică, englezii, descendenți ai cărora au și acum proprietăți în zonă), deși procedeul tehnic de extragere a metalelor prețioase se baza pe hulita cianurare – cea dintâi utilizată vreodată în Balcani. Era cea mai mare exploatare de minereuri complexe din Europa, producea 80 kg de aur pe lună! Aici s-au format specialiști care au supervizat înființarea de exploatări similare din Rusia până în Grecia.

După cum se poate vedea, încetarea producției n-a lăsat urme inconvenabile, rămășițele de cianură, strict supravegheate, s-au resorbit natural. Ceea ce s-ar cuveni să îngăduie scoaterea întregii discuții referitoare la aurul transilvan de sub incidența politicului exacerbat și înscrierea ei în zona mai calmă a realităților de astăzi, când, surpriză, în toată lumea cianurarea continuă să fie procedeul aproape unic de obținere a metalelor prețioase! Simpla alăturare a termenilor „mediu” şi „cianură” dă frisoane, iar cele 300 tone de aur și 1.600 tone de argint zac neatinse, spre satisfacția celor care așteaptă să revină „adevăraților stăpâni”.

Încă în 2013, guvernul maghiar Orban susținea că Roșia Montantă aparține „patrimoniului Europei Centrale” și se cuvin „respectate regulile europene în domeniul minelor de aur”, „cel puțin până când roata morii de aur a istoriei se va întoarce” și cele 300 tone de aur și 1.600 de tone de argint vor reveni „în pământul natal”! N-am cunoștință despre reguli europene care să scoată un zăcământ de sub proprietatea și jurisdicția statului posesor, dar trebuie să constat că facem tot ceea ce se poate pentru a urma conduita budapestanului Orban.

Odată cu introducerea zonei în patrimoniul UNESCO, va trebui să ne luăm adio de la o mare comoară a subsolului românesc și, încă mai grav, să plătim cele patru miliarde de dolari imposibil de evitat drept despăgubiri către compania canadiană. Chiar dacă suntem cocoșați sub datoriile externe și „Munții noștri aur poartă / Noi cerșim din poartă-n poartă”! Cum e cu cianurarea în lume?  Culmea: reprezintă cel mai sigur procedeu de obținere a aurului! 90% din cantitatea totală de metal nobil este astfel obținută în SUA, Noua Zeelandă, Canada, Italia, Finlanda, Spania, Suedia etc. În ultimii 30 de ani, 80 de mari mine funcționează pretutindeni în lume utilizând cianurarea. Procedurile s-au perfecționat, au apărut soluții noi, iar, în timp, periculoasa substanță se descompune natural în apa lacurilor de retenție, devenind mai inofensivă, se spune, decât conținutul unei cești de cafea.

Proiectul Roșia Montana a fost conceput în termeni mai stricți și decât legile României, și decât Codul Internațional de Management al Cianurilor. De ce pretutindeni se poate, și la noi, nu?

Cea de a doua chestiune, deloc mai puțin importantă, rămâne prezervarea și punerea în valoare a obiectivelor istorice romane. Pot exista soluții, sunt exemple de rezolvare fericită, o țară responsabilă le află, chiar sub umbrela UNESCO. Iar noi stăm cu ochii ațintiți pe drobul de sare de pe horn: dacă, Doamne ferește, cade?