Mircea Radu IACOBAN

Acum, că a fost prins și ex-regele Spaniei cu ocaua mică (ba chiar maaare de tot!), tema corupției revine în actualitate. Să fie Covid-ul vinovat că, la noi, au mai dispărut subiectele similare care inflamau ecranele televizoarelor? Dintr-un ghiont, virusul le-a scos pe tușă ori, minune, s-a cumințit lumea și-n România nimeni nu mai fură un ou? (De fapt, s-a trecut demult direct la bou). Ori a treia ipoteză: după plecarea Codruței, DNA s-a preschimbat în pioasă și iertătoare mănăstire de maici? Ar mai fi și o a patra presupunere, de luat în seamă, dar (încă) de nedovedit: s-au rafinat metodele de eludare a legii, s-au constituit noi rețele, mai ingenioase și mai inteligente, căratul sacoșei cu bani și procentajul fix de 10% au rămas în preistorie, nu se mai fură cu carul, ci cu cardul și contul la bănci de la capătul lumii, dacă nu și din Marte. Cine și cum să le mai dea de urmă?

În vreme ce românașii cu mască se luptă cu liliecii, băieții deștepți își văd netulburați de treabă, mulgând în liniște adâncă costeliva țâță a statului. Dar poate nu-i chiar așa – ai zice de nu s-ar cunoaște generoasa tradiție în materie. Tuturor celor căftăniți în ranguri, indiferent de apartenența la un partid sau altul,  li se părea normal ca, odată ajunşi într-o înaltă funcţie politică, să-şi facă mâna greblă, minţind cu carul şi furând (altă rimă n-am avut) cu vagonul. Păi, de ce s-au luptat s-adune voturi, dacă nu pentru rituala chiverniseală neobrăzată pe seama amărâţilor invitaţi la... solidaritate? Tradiţia cere, la noi, ca dregătoria să se însoţească negreşit cu mita, abuzul şi hoţia. De la nevinovatul plocon „cu iaurt, cu gogoşele”, până la curcanul lui Bârzoi şi afacerea Skoda, în România s-a tot furat, când brutal, când cu eleganţă – de fiecare dată cu mâna pân-la cot. Istoria recentă e pilduitoare.

În 1947, Adrian Holman, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, trimite guvernului englez o lungă listă cuprinzând caracterizări mai mult sau mai puţin succinte, realizate cu cert profesionalism şi-n materie de informaţii, şi-n ceea ce priveşte demersul psihologic, ale personalităţilor politice din România (perioada Conferinţei de Pace şi a Tratatului de la Paris) demne de interes pentru Foreign Office. Din care aflăm că subsecretarul de stat la Agricultură, C. Agiu (numit de Frontul Plugarilor în 1944), a trebuit demis în secret din pricină că-i fura cu neruşinare tocmai pe bieţii ţărani ce urma să-i împroprietărească. Gazetelor vremii li s-a pus căluș, dar, până la urmă, tot s-a aflat. Ambasadorul comentează: „Reprezintă prototipul materialului de proastă calitate folosit de comunişti.” Fostul preşedinte al Frontului Renaşterii Naţionale, Const. Argetoianu, a trebuit să părăsească scena politică din pricina scandalurilor financiare. Opinia lui Holman: „S-a folosit de orice împrejurare în folosul său.”

Aflu abia acum că Bodnăraş, la a cărui înmormântare în Bucovina am lăcrimat și eu ascultând trompetul sunând stingerea la cimitirul din Iaslovăț, taxa la sânge orice eliberare de paşaport şi, în general, orice serviciu, cât de mărunt. A. Dobrescu (PNŢ), fost subsecretar la Agricultură şi Domenii, a dat iama prin fondurile ministerului. Despre Richard Franasovici, ministru al Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, englezii scriu că „este un profitor care a făcut avere din activitatea guvernamentală.” Teohari Georgescu (PCR, ministru de Interne) a confiscat, pentru folosinţă proprie, până şi covoarele din casa Veturiei Goga! Gheorghiu-Dej (ministru la Comunicaţii) a primit mită zdravănă de la Malaxa, care, drept răsplată, s-a ales cu un contract de 2.500.000 dolari – sumă, la acea vreme, enormă.

Ministrului Aviaţiei, E.M. Ionescu, „îi plac afacerile care aduc profit.” Tudor Ionescu, subsecretar de stat la Economie Naţională, a obţinut „imense profituri personale de pe urma supravegherii industriei petrolului şi gazelor naturale”. Aurel Leucuţia (PNŢ), între altele, primul președinte al Federației Române de fotbal, ministru al Economiei Naţionale, „şi-a folosit poziţia pentru tranzacţii dubioase, cum de fapt se obişnuieşte la români.” Mihai Popovici (PNŢ), ministru când la Interne, când la Finanţe, când la Justiţie, când la Lucrări Publice, a fost centrul multor tranzacţii dubioase, având un enorm profit personal” (desigur, nu asta avea să-i aducă întemnițarea politică la Sighet).

Liberalul Râmniceanu, ministru de Finanţe în guvernul Sănătescu, este autorul unei emisiuni de monezi din aur în folos propriu. Mihail Sadoveanu (PCR, preşedinte al Camerei Deputaţilor), cel care avea să ceară bani și când a semnat Apelul pentru pace, „toată viaţa a urmărit avantaje financiare.” Ministrul de Război Const. Vasiliu Răşcanu (cel care a contribuit hotărâtor la fraudarea alegerilor din 1946 amenințând ofițerii că li se vor desființa unitățile de nu vor vota BPD), decorat de rege, „e implicat în diverse afaceri şi, în timpul războiului cu Rusia, a organizat o intensă piaţă neagră.” Soției sale, rudă cu Ana Pauker, i s-a intentat dosar penal pentru trafic de devize – desigur, repede stins.

Nu mai continui, devine plictisitor. Oricum, e clar: avem tradiţie!