Mircea Radu IACOBAN

O veste total neașteptată: la Paris, a murit Paul Goma! De coronavirus! În octombrie ar fi împlinit 85 de ani. Parșivul COVID-19 lovește fără alegere, parcă pentru a ne reaminti cât de fragilă-i trestia gânditoare și cât de muritori suntem! Ditamai luptătorul de-o viață răpus… de-un năpârstoc microscopic! (Sper că în Franța nu s-a aplicat procedura brevetată în Spania prin care se taie respirația octogenarilor în folosul vreunui mai tânăr virusat.) Prin „Cazul Goma”,românii au ratat… româneşte prilejul de a „ieşi în faţă” cu un remarcabil scriitor, disident adevărat, care are operă, avea coloană vertebrală, are statut de rezistent autentic şi negonflat, a avut remarcabil curaj, ba mai poseda şi o tinerească vivacitate a condeiului – de unde i s-au tras destule…

Cum s-a comportat ţara faţă de acest disident real? Nu i-a restituit cetăţenia. Nu-i foarte clar statutul de membru al Uniunii Scriitorilor. Prea mult deranj au produs lungile lui liste negre (printre cei proboziţi la grămadă aflându-se, câteodată, şi numele meu). Critica obedientă descoperea acum, la spartul târgului, că… nici n-ar avea talent. Doar cu rea intenţie nu s-ar vedea că oricare dintre cărţile lui Goma, şi mai ales „Camera de alături” (1968), oferă cititorului o proză mustind de viaţă netrucată, cu observaţii de mare fineţe, caractere convingător desenate dintr-o frază-două şi un plan secund ce funcţionează ireproşabil prin sugestie fină şi pătrunzătoare.

Culmea culmilor, a fost taxat drept antisemit tocmai el, căsătorit cu o evreică şi tată de copil (conform legilor rasiale ale celui de al III-lea Reich) evreu! Goma s-a născut în Basarabia, la Mana, în 1935. Deci, a fost, din punct de vedere legal,… de două ori român. Odată prin calitatea ce-o deţinea înainte de a-i fi abuziv retrasă şi a doua oară prin cetăţenia ce şi-o putea oricând revendica, născut fiind în Basarabia românească. Ministerul de Externe condiţionează reconstituirea acestui drept de o cerere scrisă. Orgolios, Goma refuză: să i-l reacorde statul ce i l-a retras abuziv. Într-un fel, și MAE are ceva dreptate, fiind vorba de o calitate ce necesită solicitare expresă, altfel ne-am putea trezi peste noapte cetăţeni ai cine ştie cărui stat galanton dornic să-şi fortifice zestrea intelectuală!

În 2013, Paul Goma a primit cetățenia Republicii Moldova (de astă dată o fi cerut-o?), iar Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Basarabia, a înaintat la Oslo propunerea oficială de nominalizare a lui Goma pentru Premiul Nobel. În opinia mea, astfel de gesturi se cuvenea să le facă în primul rând România! De altfel, prozatorul a refuzat și cetățenia franceză, oferită în 1980, considerând că izolarea la care-l condamnase până și exilul românesc parizian „rimează” cel mai bine cu statutul de apatrid. Se zice că ar fi avut din totdeauna și calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, decizia reparatorie fiind luată încă din 1990. Dac-ar fi așa, de ce a mai fost nevoie, în 2011, de o Hotărâre prin care să i se confirme statutul de membru? Cert este că la intervenția lui Varujan Vosganian, vicepreședintele U.S. deprins din politica „mare” cu practica negocierilor dificile, Goma a acceptat să i se acorde, în baza Legii 118, îndemnizația de merit oferită de conducerea forului scriitoricesc român. Așadar: a fost cetățean român și, ca beneficiar al indemnizației, membru al Uniunii Scriitorilor.

Goma a fost unul dintre foarte puținii scriitori români cu argumente valide pentru exigențele Juriului Nobel: opera și biografia (dacă nu cumva o fi funcționând ordinea inversă). De-ar fi luat Nobelul (posibil și post-mortem), România s-ar fi aflat, ca în cazul Palade ori Mȕller, cumva pe jumătate implicată, de astă dată împreună cu Republica Moldova. De nu-l va lua, rămâne oricum jena și regretul că propunerea au făcut-o alții. Ciudată și unica acordare... inversă de cetățenie: este primul caz în care un român cere cetățenie basarabeană! (Avea să-l imite Băsescu).

Am mai spus-o în această rubrică și-o spun din nou: dacă ar fi să încerc o ierarhizare a disidenței scriitoricești autentice în România, pe locul I l-aș situa neîndoielnic pe Paul Goma, pe locul al II-lea l-aș plasa pe Dorin Tudoran, după care ar urma câteva nume respectabile, cu gesturi disidente reale (inclusiv grupul de la Iași); depărtișor s-ar orândui cei cu gestică protestatară mai timidă, urmați de grupul compact al confraților care și-au descoperit anticomunismul când a venit moda și s-a dovedit profitabil. Pare destul de ciudat ca, în penuria disidenței românești, să existe un reper incontestabil pe care să-l marginalizeze chiar ai săi și să-l trateze decenii în șir cu același neobosit sictir! Sigur, a fost vorba despre o reacție tipic românească a orgoliilor exacerbate, după cum la fel de sigur și de evident este faptul că și Goma, român fiind, s-a lăsat condus tot de orgolii când a refuzat gesturile de apropiere întreprinse – fie și la nivel declarativ – de unii confrați. N-aş putea spune cât de mare scriitor va fi fost Goma, dar, slavă Domnului, prozator adevărat este şi va rămâne.

Odihnească în pace!