Mircea Radu IACOBAN

Gata, stăm acasă. Tot răul are și un grăunte de bine: de pildă, mai dregem ce era de dres prin apartament, mai luăm seama cu surprindere de crăpăturile pe care anii încep să le scrijeleze pe tavan, mai dăm câte un telefon rubedeniilor de mult uitate, mai facem ordine prin șifonier, mai trimitem perdele la spălat, mai schimbăm garnitura vreunui robinet ce lăcrimează… barem fotbal de-am avea, dar s-a virusat și campionatul nostru oricum în grea suferință – nu credeam să-l regret vreodată! Oricum, plictiseală. Ultima soluție: punem mâna pe-o carte, gest care, recunoaștem, e cam pe cale să ni se șteargă din deprinderi. În cazul meu lectura înscriindu-se printre obligațiile profesionale, adicătelea, vreau nu vreau, îmi place, nu-mi place, cutare op trebuie citit (adevărat, nu totdeauna până la capăt…), am orânduit cărțile în așteptare conform datei la care le-am primit ori cumpărat. Cea pe care factorul poștal mi-a adus-o azi s-ar cuveni așezată la urma cozii, numai că, răsfoind-o, am avut senzația revelării unui început de răspuns la întrebarea de 30 de ani nelămurită – „cine a tras în noi / în 21-22?” Cartea se intitulează „Radio-istorii din 21-25 decembrie 1989”, a editat-o Casa Radio (de ce așa de târziu?), are mai mulți autori și-i însoțită de un DVD ce autentifică declarațiile înseriate în cuprins. Ar fi, zice-se, o reconstituire subiectivă a celor cinci zile „pline de neprevăzut, desfășurate într-o instituție de mare importanță pentru țară, populată la sfârșitul lui 1989 cu profesioniști veritabili, dar și cu propagandiști de meserie”, aproape cu toții „surprinși de lumina orbitoare pe care a răspândit-o schimbarea bruscă și neașteptată a regimului politic” – numai că mie mi se pare infinit mai revelatoare și obiectivă decât bună parte din puzderia aparițiilor de sorginte eroizantă sau justificatoare tipărită din belșug după 1989. Poate, cu alt prilej, o voi relua în discuție; deocamdată, schița unui răspuns la dilematicul „cine a tras în noi?”, așa cum rezultă din cronica Radioului, rămâne cumva general valabilă, fiindcă situațiile, la scară mai mică sau mai mare, au fost aidoma în uzine, institute de cercetare, primării, redacții, sedii de partid ș.a.m.d. Precum și unica rezolvare: arme… pe buletin! Cui a vrut, cunoscut ori necunoscut, de multe ori și unor solicitanți care n-au făcut armata și habar n-aveau cum să le mânuiască! Declarația lui M.T.: Arme erau, la Radio, „suficiente, împușcai tot Bucureștiul cu ele; gândiți-vă că fiecare instituție avea arme, că fiecare instituție avea gărzi patriotice”. Declarația lui Al. Mironov: „La un moment dat, s-au împărțit arme gărzilor patriotice din Radio. Da, toată lumea a luat… nu mai dădea nimeni nici un ordin, înțelegeți? Asta e Revoluția Română! «Hai să le luăm!» Mă-nțelegeți? Hai să le luăm!” Cât despre muniție: „au fost puse lăzile în X, așa, una peste alta, pline cu muniție, iar pe jos trebuia să ai grijă pe unde calci, că era numai muniție, atunci am văzut și eu pentru prima dată muniție din asta…” Mărturia lui I.D.: „Au apărut și gărzile patriotice aduse de la „Vulcan”… Au venit și cu o mitralieră (…) cu gura de tragere spre exterior. Acolo se vedea creșa Radioului, care era, ca nivel, mai înaltă decât locul în care erau ei cu mitraliera. Și trăgeau în ea! Îmi aduc aminte exact de o expresie a unuia dintre muncitori: «domʹle, să mai trag o rafală»… Stătea cu noi în birou, se ducea alături, mai trăgea o rafală. Zic «domʹle, dar unde trageți?». Zice: «Nu, nu, lasă, că e bine să se audă…» Toți civilii care intrau în Radio dornici „să ajute” erau înarmați, aveau pușcă, aveau pistol…” (declarația L.R.P.). Gh. B.: „colegii noștri… mai trăgeau și ei, ca să nu tragă ăia în noi, și așa mai departe.” Al. M.: „tragi ca la nuntă și nu știi unde se duc gloanțele! (…) Pur și simplu, având arme, am tras toți!” A.M.: „Se trăgea pur și simplu, mai de frică, mai de provocare…” C.Ș.: „Erau unii care se lăsau jos când erau reprizele de tragere, se lăsau sub pervaz, ridicau arma deasupra capului, cu țeava îndreptată către exterior, și trăgeau în orice, în clădiri, aiurea. pur și simplu. Gloanțe erau, slavă Domnului, cine voia, trăgea.” D.D.: „Măi, de ce trag ăștia? E păcat de gloanțe. Trag în perete.” „Lasă, dom′le, să vadă că suntem aici…” Și nu doar despre tirurile directe (fie ele și oarbe) ar fi vorba; știu din proprie experiență că și o crenguță de grosimea unui creion poate devia hotărâtor glontele, darămite suprafețele plane ale clădirilor, stucaturile, celelalte elemente decorative, feroneria, cablurile telefonice… Când eram vânător, se mai întâmpla și câte o partidă seacă, la capătul căreia să nu tragi un cartuș; ei bine, la sfârșitul zilei, nimeni nu pleca până ce nu slobozea barem câteva focuri într-o conservă goală. Darămite cel care s-a aflat pentru întâia oară cu arma în mână! Nu contează încotro trimiți focul, o faci în slujba Revoluției! Așa că întrebarea rămasă fără răspuns credibil după 30 de ani „cine a tras în noi?” probabil s-ar cuveni însoțită și de o alta, la fel de fără răspuns: „în cine am tras noi?”