Cezar STRATON

Vin.”Tinerețea este o beție fără vin și bătrânețea este un vin fără beție” – proverb german.

Vinuri.Vinul este de mai multe feluri, fiind clasificat în funcție de condițiile naturale, de sortimente și soiurile de viță-de-vie sau de tehnologia prin care se prepară: 1. vinul natural (nu se folosesc adaosuri), 2. vinul special (se adaugă esențe aromate, zahăr etc.), 3. vinul de consum curent (comercializat fără specificația podgoriei), 4. vinul de calitate superioară (oferită de soiurile superioare), 5. vinul sec (fără zahăr fermentabil), 6. demisec (zahăr în proporție de până la 40 grame/litru), 7. dulce (mai mult de 40 grame de zahăr), 8. aromatizat (vermut, vin pelin, vinuri medicinale sau aperitive), 9. vinul spumos, cunoscut ca șampanie.

Curiozități(despre vin). Cele mai populare regiuni viticole sunt zonele din Italia, Franța și Spania și România. Multe cercetări au demonstrat că vinul, în special cel roșu, consumat moderat, dar regulat, poate reduce riscul bolilor de inimă. Nu toate vinurile devin mai bune odată cu trecerea timpului. De altfel, majoritatea nu are potențial să se îmbunătățească. În mod normal, vinul ar trebui consumat în maximum doi ani. În 2003, Richard Juhlin câștigă o competiție de recunoaștere a vinurilor, reușind să identifice 43 din 50 de tipuri. Persoana de pe locul doi a recunoscut doar 4. China ocupă primul loc la consumul de vin (1,9 litri pentru fiecare locuitor); câștigă însă datorită numărului populației, pentru că, în Vatican, consumul de vin roșu pe cap de locuitor este de 74 de litri anual. Există oameni cărora le este frică de vin. Această temere se numește oenofobie. În Roma antică, musafirii ciocneau paharele cu vin cu gazdele lor, astfel că stropii conținutului ajungeau în paharul celuilalt. Se asigurau astfel că băutura nu a fost otrăvită. De aici tradiția de a ciocni paharele. Consumul a două pahare de vin echivalează cu privarea organismului de somn timp de 17 ore. Un vin răcit este mai puțin dulce. Cea mai mare colecție din lume de vin de calitate se află într-o pivniță din Mileștii Mici, Republica Moldova, unde sunt depozitate peste 1,5 milioane de sticle de vin. În lume există aproximativ 10.000 de soiuri diferite de struguri de vin, dar cel mai cultivat este soiul Chardonnay. Sticlele de vin cu dop din plută nu se depozitează niciodată vertical, ci orizontal, pentru a menține dopul umed, astfel încât să nu se usuce și să rămână aer în sticlă. Femeilor din antichitate le era interzis să bea vin. Dacă erau prinse, soților le era permis să divorțeze sau să le pedepsească. Expresia latină „in vino veritas” îi este atribuită lui Alceu, un poet grec; aparent, în vremurile sale, cei care erau suspecți de diverse ilegalități erau forțați să bea cantități mari de vin puternic pentru a se obține adevărul de la ei. Portugalia produce aproape 50% din dopurile de plută folosite pentru sigilarea sticlelor de vin. Cu cât este mai vechi, vinul alb se închide la culoare, iar vinul roșu capătă o culoare mai deschisă. Cuvântul „vin” este menționat în Biblie de 521 de ori.

Statut.În viziunea lui Alain de Botton – în cartea sa ”Statut și anxietate” - statutul social este expresia uneia dintre cele două mari aspirații spre iubire ale omului socializat: prima este aceea a aflării iubirii împărtășite cu un partener, a doua (adesea tabuizată) este aceea de a fi iubit de cei din jurul nostru (de a primi  din partea celorlalți cantitatea de respect și sensibilitate față de existența noastră proprie). Așa cum sugerează autorul ”Eseurilor de îndrăgostit”, suferim de o nesiguranță congenitală privitoare la propria noastră valoare, avem nevoie de societate pentru a stabili semnificația valorii noastre într-o anumită măsură, iar această nesiguranță e alimentată de faptul că poziția în societate determină câtă dragoste urmează să primim din partea celor din jur. Însă această condiționare ne rănește (mai ales că în copilărie suntem obișnuiți să primim adesea afecțiune necondiționată), mai ales în contextul în care întâlnirea cu un snob ne amintește de faptul că, uneori, pare să conteze mai puțin cine suntem cu adevărat, cât mai degrabă afișarea unor calități și ritualuri acceptate social, atunci când căutăm validarea din partea semenilor.

Femei(în război). Svetlana Aleksievici (Premiul Nobel în 2015) reușește, în cartea sa ”Războiul nu are chip de femeie”, prin metaforica ureche uriașă pe care o întinde spre celălalt să perceapă cele mai discrete și mai acute note ale mărturisitoarelor și să le transpună între pagini pentru a obține nu atât o carte despre război, cât despre omul aflat în război, nu atât o carte despre evenimente, ci despre sentimente, o adevărată istorie a sufletului. Pe de o parte există o experiență a masculinizării femeilor pe durata războiului: sunt combatante care mărturisesc că nu s-au simțit femei pe durata războiului (inclusiv ovulația și menstruația au fost inhibate). Pe de altă parte, mărturiile evocă și coloratura feminină de nealterat a celor ajunse în primele linii ale războiului, generatoare uneori de umor involuntar și candid: greutatea de a recunoaște gradele militarilor (și strategia de a-i identifica pe superiori mai degrabă după alte criterii: înălțimea, greutatea), atașamentul pentru o specie de cochetărie (chiar înainte de a ajunge pe front, unele femei se bucură de ocazia de a se farda și a se coafa), nașterea unui copil pe front, salutul cu ambele mâini, creativitatea femeilor de a-și face fuste din materialele primite, provocarea de a purta chiloți bărbătești ani de zile. Unele protagoniste preferă să trăiască iubirea pe front (iubirea nu se amână din cauza războiului), altele își asumă statutul de neveste de companie și ulterior sunt stigmatizate chiar de consătence pentru că au ispitit bărbații plecați să își apere patria, unele femei simt nevoia unei perioade de retransformare, de retrezire a feminității inhibate (și au dificultăți, la finalul războiului, în redescoperirea blândeții, a fragilității), altele păstrează răni sufletești pe care nu le pot închide decât prin abandonarea cvasitotală a sensibilității.