Mircea Radu IACOBAN

Nicolae Cârlan s-a grăbit să împlinească 80 de ani. Dacă mai aștepta o țâră, îi sărbătoream împreună în februarie (sic!). Cum se obișnuiește, își marchează frumoasa aniversare tipărind o nouă carte, pe care o consideră, pe bună dreptate, „portret de octogenar”. O intitulează, sec, „La 80 de ani”, cu inspiratul subtitlu- parafrază „Nu credeam să-nvăț a trăi atâta”. În intenție, un „bilanț de uzanță personală înainte de toate”, în fapt, un adevărat  florilegiu (Dicționarul: „culegere de extrase literare, antologie”) în care autorul tace, lăsându-i să cuvânte pe cei care au  scris despre el și cărțile sale. Mulți, foarte mulți, fiindcă și activitatea sărbătoritului e multă și rodnică: a colaborat la 39 de publicații, de regulă culturale, și-a pus semnătura pe coperțile a 10 cărți, a îngrijit sumedenie de ediții (prefețe, postfețe, selectare de texte, note editoriale, cronologii, bibliografii, anexe documentare etc.), a contribuit substanțial la înființarea unităților muzeistice de la Stupca (Ciprian Porumbescu), Mălini (Nicolae Labiș), Udești (Eusebiu Camilar),  a cercetat în „amănunțimi” operele lui Comarnescu, Iraclie Porumbescu, Eusebiu  Camilar, Leca Morariu, S.Fl. Marian, Al. Odobescu, Radu Gyr, Eugen Lovinescu, și a trimis în librării două cărți cărora le-aș spune definitive, adevărate monumente editoriale, una dedicată lui Labiș, cealaltă lui Ion Luca. Nicolae Cârlan s-a născut într-un sat  din fostul județ Tecuci, a făcut liceul la Podul Turcului și, până la obținerea licenței în filologie (1973), a fost  de toate: învățător suplinitor, bibliotecar, pedagog, miner, constructor. De prin 1975, deci, relativ târziu, și-a descoperit adevărata vocație: muzeografia. A recuperat în pas decis anii risipiți în căutări și experiențe sterile, a luat un doctorat în litere și și-a pus condeiul la treabă, repede devenind o prezență de marcă în viața spirituală  a Țării de Sus. Criticul  Alex. Ștefănescu îl vede astfel: „Calitatea cea mai importantă a autorului este adecvarea la obiect, în care documentul primează, demonstrațiile sale dovedind coerență și  credibilitate, într-un stil sobru, nu lipsit de tensiune intelectuală.” În cartea „La 80 de ani” (peste 400 de file presărate cu literă măruntă, de-abia o vezi) autorul declară că intenționează „un bilanț cât de cât exhaustiv” și, în consecință, adună zeci  și  sute  de contribuții la împlinirea portretului aniversar. Cum sunt inserate și câteva mai  vechi contribuții ale noastre culese de prin gazete, profit de prilej să întăresc unele puncte de vedere comune ce ar merita re-discutate și, eventual, susținute. Cum ar fi, de pildă, atitudinea față de scrierile flagrant inegale valoric datorate unor condeieri  nevoiți în „obsedantul deceniu” să se alinieze din mers comandamentelor realismului socialist. Ion Luca, într-o scrisoare, o spunea direct: „Am început să scriu  la o piesă proastă. Așa se cere acum”. Barem recunoștea! Eusebiu Camilar a supralicitat până la penibil, mai  ales în „Negura”, ceea ce-i îngroapă pur și simplu scrierile ultime. Dar ce facem cu precedentele creații, realmente  valoroase, și ale lui  Luca, și ale lui  Camilar?  În cazul udeșteanului, sunt scrieri în care viața satului, văzută, de regulă, prin ochi de copil, este așezată sub semnul unui tragism fabulos, iar investigația scriitoricească atestă utilizarea unor procedee care azi ne apar ca moderne. Azvârlim apa din copaie cu tot cu prunc? Oricum, câtă vreme ne-am mai potolit pornirile inchizitoriale, s-ar cuveni să ne preocupe, de ce nu, și eventualitatea recuperării capitolelor realmente valoroase din opera scriitorilor cu amintire marginalizată – chiar dacă asta sună cam ca pe vremuri, când se practica selectiva „valorificare a moștenirii culturale”. Nu suntem atât de bogați încât să ne permitem risipa și am putea redescoperi cu surpriză și folos destule pagini nedrept îngropate în uitare. Elisabeta Isanos, fiica lui  Camilar, spunea: „Cred că nu se poate vorbi de o recitire, ci de citirea lui Eusebiu Camilar, deoarece în privința lui predomină azi tocmai părerile preconcepute, emise sau colportate de cei care nu i-au citit cărțile (...) La nici câteva zile după moartea tatălui meu s-a lăsat în jurul numelui său o tăcere asurzitoare”. Așa-i. Casa memorială de la Udești (de câte ori am trecut pe acolo, era lăcătuită) n-are cum fi de-ajuns, dacă nu intră în circuitul lecturii curente acele proze ale lui Camilar ce-și merită regăsirea în câmpul literelor române. (Revenind la  cartea ce marchează frumoasa aniversare a merituosului condeier  sucevean, reînnoiesc și rugămintea adresată editorilor de pretutindeni: nu mai lăsați autorii să-și corecteze singuri cărțile!!) Altfel, ce să-i urez tânărului  octogenar decât ani și mai mulți, cărți și mai multe, bucurii cât cuprinde...