Mircea Radu IACOBAN

Ce este o videotecă? O colecţie de înregistrări pe casete video, nu numaidecât filme artistice şi documentare. Termenul a avut, prin 1985-1989, şi alte semnificaţii, nu foarte diferite, dar, oricum, altceva, semnificând şi o neaşteptată despărţire în fapt a politicii culturale oficiale de cea locală. De nevoie, nu de voie. Din clipa în care, conform dispoziţiei absurde emanate de la faimosul Cabinet 2, instituţiile de spectacole trebuiau să se autofinanţeze, în condiţiile în care repertoriul era impus şi biletul la spectacole era bătut în cuie, nedepăşind preţul a 2-3 bilete de tramvai (spre a se asigura „accesul tuturor oamenilor muncii la artă şi cultură”), toate teatrele, operele şi filarmonicile s-au trezit în pragul desfiinţării. Nu mai detaliez, am făcut-o cu destule alte prilejuri.

Mai ştie cineva că Opera din Iaşi plătea, la deciderea „autofinanţării”, 34% din retribuţii şi Filarmonica, 22%? Aş vrea să-i văd, din simplă curiozitate, pe diriguitorii de acum (o excepţie: directorul de atunci şi de acum al Filarmonicii a traversat până la capăt astfel de experienţă suprarealistă; la pensie, anii cu pricina ar trebui să i se numere dublu, ca-n vreme de război!) descurcându-se fără subvenţie... pe altarul artei! Hotărârea „de sus” a panicat şi organele judeţene de partid: putea primul secretar de la Iaşi (dar şi cel de la Suceava, unde funcţiona, cu titulatura „Teatru Municipal”, o Secţie a Naţionalului ieşean) să ratifice desfiinţarea celei mai vechi scene din România? Imposibil: însemna că nu-i în stare să „traducă în viaţă” o „mobilizatoare” sarcină de partid! Nimeni nu-ţi făcea cu ochiul, dar s-a ajuns la o tacită alianţă a forurilor locale cu cei oropsiţi de „Centru”, complet împotriva sensului dorit oficial.

După ce i-am demonstrat primului secretar, cu creionul pe hârtie, că, pentru se acoperi cheltuielile de personal, montări, utilităţi, spectatorul Naţionalului ar fi trebuit să-şi cumpere bilet la intrare şi să iasă imediat pe cealaltă uşă, 24 de ore din 24, ca la Mausoleul lui Lenin, l-am lăsat îngândurat: „păi, asta... nu se poate!” Şi a început căutarea de soluţii. Poate că înţelegea enormitatea deciziei de la „Centru”, poate preţuia prestaţia Naţionalului, dar mai degrabă din frica de a fi declarat incapabil să „implementeze” o sarcină de partid. Iar „soluţiile”, pe care le-am detaliat cu alte prilejuri, una mai ilegală decât altele, ar face deliciul oricărui DNA – sper că a intervenit prescripţia!

Totul se obţinea cu imensă trudă, alergătură şi umilinţe. Unii dintre directorii întreprinderilor somate să ne ajute (nici ei nu puteau să asigure personalului decât 60-70% din retribuţii!) înţelegeau situaţia (cum ajungeam la uşa lor, ne invitau mai întâi la cantina fabricii – „actorii ăştia-s flămânzi!” – alţii ne ţineau cu orele în antecameră şi ne expediau cu adevărat sictir: „de unde, că n-am nici eu!”). Când aveam oarece succes, publicam în caietul de sală reclame la locomotive diesel, rulmenţi, utilaje terasiere şi alte produse de fapt strict dirijate prin Planul de Stat, prestam servicii inexistente, „construiam” cu cei doi tâmplari mii de „paleţi” invizibili, „cârpeam”, cu cele două croitorese, sute de prelate de camioane (nu le-a văzut niciodată nimeni) ş.a.m.d. De fapt, se lua dintr-un buzunar al statului spre a se pune în altul, dar cu câte umilitoare eforturi!

Şi atunci a apărut, între soluţii, aşa-numita Videotecă. De astă dată îngăduită de CSCA (Ministerul Culturii), fiindcă şi culturnicii de la Bucureşti realizau imposibilitatea autofinanţării. În sala Studio am deschis un soi de cinematograf în care rulau filme niciodată prezentate pe ecrane ori la tv. Furnizorii, mai degrabă suspecţi (probabil, „descărcau” ilegal filme de pe internet, atunci la începuturile sale), îi plăteam din „bani negri”, tot de acolo provenite şi... buluc de spectatori. Cozi ca la carne! Era o formidabilă foame de „altceva”, de la străfulgerarea vreunui nud (pe ecranele româneşti a apărut, în 25 de ani, un singur... sân dezgolit, evenimentul fiind acceptat într-un film scris de un „prieten al României”, suedezul Per Olof Extröm), la bătăile din baruri ori la simpla contemplare a „modului de viaţă capitalist”.

N-a ţinut mult: la Bucureşti a luat fiinţă o comisie care cerea casetele la previzionare şi ştampilare. N-avea cum să vadă toate filmele până la capăt, erau cercetate doar începutul înregistrării şi finalul, fiindcă năboiau casete la aprobare din toate colţurile ţării, aşa că, la derută, copiam la început zece minute dintr-un film inocent, după care urma pelicula propriu-zisă şi, în final, alt fragment din filmul „fără probleme” (am senzaţia că tertipul era cunoscut şi acceptat chiar de noii cenzori, cumva, de partea noastră). În publicul ahtiat după producţiile violente de duzină recunoşteai lesne componenţii galeriei de la stadion, în sală se reacţiona ca la meci, cu fluierături şi „ole!” admirativ, nici o legătură cu misia unui Teatru Naţional, cu vreun autentic fapt de cultură, încasările contau! Şi mai ilegal, dar se închideau ochii: biletul costa de cinci ori mai mult decât la teatru, şi, de fapt, nici nu era vorba de bilete, ci de „jetoane” neînseriate, imposibil de controlat şi de impozitat. A mers cât a mers. După care, în urma unor pudice şi ofuscate „scrisori ale oamenilor muncii”, s-a interzis şi videoteca. Aşa a fost. Cine mai ştie?