Mircea Radu IACOBAN

ÎN ANTILE. Bem mojito şi ronţăim jumări sărate şi piperate. În paharul înalt, alături de cuburile de gheaţă, frunze mărunte de „ierba buena” se rotesc în ritmul dictat de bagheta din plastic decorată cu-n moţ de palmier. În Bodeguita se intră numai după epuizarea unui ritual solemn şi complicat: mai întâi te va întâmpina şeful locantei înfiinţate de Angel Martinez în 1942, care, obligatoriu, îţi va arăta fotografiile din barul marinăresc de la intrare. Aduce cu o iniţiere: pe măsură ce afli cine a trecut pragul minusculei bodegi havaneze („comedas tipicas, ambiente agradabile”), până nu demult unicul local boem din Cuba şi rămas „el mas singular del mundo” (cum îl prezenta o carte de vizită încă din anii ’50) îţi vine să faci stânga-mprejur şi să cauţi un restaurant mai puţin... inhibant.

Barmanul se vede că ştie lecţia şi contribuie la înfiriparea atmosferei cu câte o informaţie-cheie rostită în treacăt: „Pe scaunul dumneavoastră a stat Brigitte Bardot”. Nu cutezi să te aşezi, te-ndrepţi către alt taburet. „Acolo a stat Françoise Sagan.” Iar la bar mai există doar un al treilea scaun, care, situat la colţ şi-ntr-un con de semiîntuneric, cu siguranţă va fi fost locul preferat de Hemingway. N-am ce face, rămân pe scaunul onorat de madam „Bonjour tristesse”... „El jefe” îmi aduce un album cu scoarţe galbene, tari, plin de semnături de 14 carate: Evgheni Evtuşenko, Rafael Alberti, Perez Prado, Angela Davis, Billy Dean Smith, Louis Aguillar. Între file, o telegramă devenită maronie de la preşedintele chilian sinucis... cu concursul CIA, Salvador Allende: „Por tu bodeguita, saludos, Allende”. Era trimisă lui Nicolas Guillen, unul dintre cei mai preţuiţi poeţi sud-americani (l-am cunoscut cândva – era preşedintele Uniunii Scriitorilor din Cuba – şi-i păstrez cărţile cu autograf în raftul de onoare al bibliotecii)...

Ca să intri în salonul propriu-zis trebuie să treci prin bucătărie. Bodeguita n-ar nimic din fastul, eleganţa şi opulenţa saloanelor de la „Riviera” ori „Internaţional”, iar în bucătărie, totul e simplu, modest, sărăcăcios, chiar mai modest decât la un bufet rural, dar aşa a fost din totdeauna şi aici îşi sorbea Hemingway paharul de mojito, în vreme ce, într-un colţ, Guillen îşi cioplea versurile lui ciudate; „Cortar cabezas como canas / chas, chas, chas!...”

Mese lungi din lemn abia geluit. Scaune grele, negre, simple. Pereţii, spuziţi de iscălituri şi felurite inscripţii cărora timpul le-a conferit rang de document. Cine are curiozitatea să încerce a descifra numele şi propoziţiile zgâriate în tencuială cu fel de fel de instrumente şi în toate limbile pământului va afla lozinci („Viva el Puerto Rico libre!”, „A conquista todo el poder in Chile!”) ori glume („Acesta este un cimitir al elefanţilor”), ori declaraţii de amor, ori Dumnezeu mai ştie ce, totul zdravăn afumat de trabucurile „Partagas”, „Serbio”, „Cazadores”. Fără aceste iscălituri, fără amintirile ei, Bodeguita ar fi un bufet de mâna a şaptea, mereu în pericol de a-l închide Inspecţia sanitară.

Faima localului s-a transformat în aură şi, astăzi, a afla aici o masă liberă aproape că echivalează cu a câştiga la loterie (oare de ce s-o fi înecat faima „Capşei” în Dâmboviţa veacului XXI?). La masa lungă de lemn afumat bem nemaipomenitul coniac spaniol „Felipe II” şi sporovăim – mediul te obligă! – despre literatură. Se apropie un ghitarist. Cere mai întâi permisiunea, apoi începe să cânte în surdină, acompaniindu-se discret, un cântec despre „La Bodeguita del Medio”: „est sitio que ves e; ponte un trago, amigo pues / que el trago es un remedio / Pero si aduces que estas / de cuerpo y alma muy bien / pues ponte el trago tambien / que asi no te enfermeras”...

Ridic privirea urmărind fumul havanei „Cazadores” şi observ cu stupoare că deasupra-mi, agăţat cu nişte sfori de tavan, se află... un scaun! Primesc explicaţii: a aparţinut celui dintâi gazetar care a scris despre Bodeguita: Leandru Garcia, de la ziarul „El Pais”. Mare şi pasionat călător, se zice c-ar fi dispărut în 1956, evident, în timpul unui voiaj. Scaunul îl aşteaptă. „Cine ştie – şopteşte gazda privind în oglinda coniacului – poate se întoarce...”