Lucian AVRAMESCU

Discut, în cabinetul său din București, cu unul dintre cei mai școliți doctori din România, erudit cum puțini cunosc eu în lumea umblată cu pasul, analist nu politic, ci de istorie, bazându-se pe învățături și citate din marii gânditori ai patriei și ai lumii. La un moment dat vorbim despre ziariști, cu priviri interogative pentru mine. Meseria mea nu mai există decât în forma mercenariat, îi spun. Ziaristica ține de istorie, de un fel de arheologie a iluziei. Trebuie dezgropată fosila trupului unui creion pentru a afla vechi dăruiri și cazne patriotice, ca la Eminescu.

Profesorul, care-i mai vechi nițel ca mine pe pământ, dar cu o călăuzitoare și zveltă lumină a gândirii, care nu uită și nu iartă, îmi povestește cum a stat o vreme lângă profesorul Ana Aslan. Fusese ziua ei și primise felicitări și cadouri de la șefi de stat, personalități mondiale. Universul deșertase reverențe pe lunga masă a Institutului de Geriatrie. M-a împins discret spre un buchet de flori lângă care era un bilețel. Pe el îi uraseră, cu scris de mână, cam școlăresc, la mulți ani, Elena și Nicolae Ceaușescu.

Da, zic eu, dictatorii comuniști – culmea – aveau un anume respect pentru valorile intelectuale, iar Aslan era un om de știință de care-și agățau și ei speranța nemuririi. Nu cred că ar fi făcut asta pentru Nichita Stănescu! Dar dictatorii comuniști de azi, mă rog, social democrați, gen Dragnea, nu dau doi bani pe meseriile minții și talentului. Ei sunt statuile, ei au banii toți, ca atare  de dincolo de ei nimic nu mai contează.

Îi povestesc întâmplarea cu Tudor Arghezi invitat de Gheorghiu Dej la Palat, să stea de vorbă. Dej era un muncitor primitiv, dar isteț și, auzind el că ar trăi încă unul numit Tudor Arghezi, scriitor, a vrut să-l vadă, că se preda și la școală. Arghezi, înfumurat și bășcălios, s-a dus cu o oră mai târziu și a urcat agale scările Comitetului Central. Era bătrân. Dej nu s-a supărat și a fost mândru că l-a avut în față pe Arghezi. Comunistul nu era un dictator luminat, ci unul care știa că-s alții, fără funcție politică, mai importanți ca el la scara timpului și a vrut să se pozeze, în istorie, lângă acest scârța scârța pe hârtie, scriitor genial.

Ăsta de azi, care e șeful de fapt al României, zice profesorul, că Iohannis e figurant și, bașca, i-au luat toate sau aproape toate drepturile de președinte, lucru ușor fiindcă nu s-a opus decât formal, nu dă doi bani pe mințile țării. Mai mult, spre a anula valorile reale, academicii pe merit, și-a construit o falsă intelectualitate subordonată, compusă din indivizi care au făcut facultatea la 40 de ani și la 45 erau dublu doctori și fac legi pe care parlamentul le votează la comandă. Omorârea intelectualității se face concomitent cu construirea unui surogat.

Ce va fi, domnule Lucian? – mă întreabă, ca pe un jurnalist care știe tot, profesorul.

Nimic, ce să fie. Nimicul ne cuprinde, ne strivește, ne împresoară. Dar dumneavoastră, domnule profesor, care ați vindecat și dictatori vechi și dictatori noi, de boli grave sau accesibile, ce credeți? Și mi-a rostit, mai întâi din Titulescu, apoi din Argetoianu, citate care spun – eu am tras concluzia, comprimând – că România a murit și nu mai e nimic de făcut.

Eu încă mai trag nădejde, am zis că nu-i așa, iar episodul de acum, în care un singur om, primitiv și sinistru, abil ca diavolul, își inventează România lui, legile lui, camarilele distructive și hoațe, intelectualii lui confecționați peste noapte, presa lui de argați săritori, va trece.

Profesorul m-a privit sceptic la despărțire, amintindu-mi că unitatea noastră ca popor, sărbătorită formal azi, se strică iute sau nu există deloc. Acum o șterg unii și din cărți, așa cum îl șterg pe Eminescu.