Mircea Radu IACOBAN

Am cumpărat prune deshidratate. Chiar bune! Sunt comercializate de Cooperativa SC Depal SRL din comuna Dăeşti-Sâmbotin, judeţul Vâlcea. Cum se ştie, dealurile Vâlcei sunt pline de livezi. La prima vedere, de apreciat faptul că rodul prunilor mioritici este trimis în magazine făr-de sâmburi, prelucrat curat, ambalat cum se cuvine, „europeneşte”, în pungi ermetice, spuzite cu sumedenie de inscripţii prevenitoare de tipul „copiii mici trebuie supravegheaţi când consumă acest produs”. Cum să-i laşi nevegheaţi taman la prune? Toată copilăria am înfulecat în neştire perje, cu o negrijă care, vai de mine, putea să-mi cauzeze. Ferice, am scăpat nevătămat!

Surpriză: când citesc inscripţiile până la capăt, aflu un amănunt: „ţara de origine - Chile”. Care va să zică, sătenii din Dăeşti aduc perje din celălalt capăt al pământului, spre a le ambala şi vinde în România! De ce să se complice, să cureţe copacii de uscături, să-i stropească, să se caţere la cules? Nu-i mai simplu să bată depeşă în celălalt capăt al mapamondului şi-apoi s-aştepte vaporul din Valparaiso care să traverseze Atlanticul (ori Pacificul, ruta exactă n-o ştiu)? Aşa-i şi-n fotbalul românesc: de ce să creştem jucători, când putem lesne să-i aducem din afară? Gogoşari din Turcia, fotbalişti din Insulele Capului Verde!

Se insinuează şi o problemă mai amară, care a bântuit, încă de la jumătatea secolului XIX, şi alte domenii ale spectacolului public. În urmă cu 150 de ani, la Iaşi se punea o întrebare asemănătoare, numai că se referea la… teatru. Primăria subvenţiona copios trupe străine (italiene, franţuzeşti, ruseşti), acordându-le sume mult mai consistente decât părăluţele picurate cu linguriţa în contul teatrului autohton. De altfel, şi mai înainte, înşişi domnitorii Gh. Bibescu în Muntenia, Al. Sturza şi Gr. Al. Ghica în Moldova au subvenţionat ani în şir trupe străine, ajungându-se ca franţujii de la „Théâtre de varieté” să beneficieze de o graţie financiară mult mai generoasă decât teatrul autohton. Este motivul pentru care, în 1839, bătrânul Costache Caragiale şi-a mutat trupa de la Iaşi – unde credeţi? – la Botoşani (oraş care, în 2018, este plasat oficial – ce prostie! - de către contabilii Ministerului Culturii mult înaintea Iaşului în clasamentul „vitalităţii culturale”!!). Sigur că realitatea vremurilor apuse era alta: teatrul românesc aproape că nu exista, abia se născuse. Şi când încă n-ai, ce să faci, aduci din străinătate.

Numai că astăzi importăm cartofi şi roşii, şi ceapă, deşi pământul românesc ar putea ostoi cererea de alimente a unei jumătăţi de Europă! Şi tot aşa cum lăsăm culturile tradiţionale în paragină, se părăgineşte şi fotbalul nostru. De când n-aţi mai văzut un meci între echipe de „pitici”? Parcă n-au fost niciodată! La vremea copilăriei mele, întâlnirile echipei „mari” erau prefaţate obligatoriu de meciuri între formaţiile de copii ori de juniori. Într-un singur cartier al Sucevei, Iţcanii, fiinţau vreo cinci-şase echipe de „pitici”, iar meciurile lor adunau la stadionul „CFR” toată suflarea fostei comune limitrofe.

Sigur, vremurile s-au schimbat, altele-s şi ţelurile, şi tentaţiile. Maidanele au dispărut, majoritatea odraslelor rubiconde de azi stau cocoşate pe telefonul mobil şi tabletă, învaţă sârguincios engleza, scriu agramat româneşte, în loc să citească marea literatură, se nutresc copios din rezumatele pe Google şi „consumă”, sub privegherea nutriţionistului, perje exotice aduse de ţăranii din Dăeşti. Unde ni-s juniorii? De unde să ţâşnească fotbaliatorii de azi şi, mai ales, de mâine? Naţionalele de juniori încasează bătăi ruşinoase când scot nasul în lume, iar când e să alcătuim reprezentativa „mare”, suntem obligaţi să recurgem la aceeaşi listă în care fiecare e mediocru în felul său. Dacă n-avem, ce să facem, importăm: ardei graşi etichetaţi în portugheză, varză, roşii din polistiren... şi, în Liga întâia, jucători de mâna a treia. Care vin în România pentru bani şi-atât. De ce n-avem? Asta-i întrebarea. Marea întrebare. Răspunsul se ştie. Degeaba se ştie.

PS

Evit pe cât pot, în această rubrică, subiectele cu iz politic. Dac-o mai fac, rar, (politicalele, indiferent dacă vin de pe „dreapta” ori de pe „stânga”, într-o societate ca a noastră, net şi păgubos divizată, au devenit întru totul repugnabile) o fac doar atunci când sunt depăşite flagrant limitele. Am auzit-o pe dna Gurghiu tunând şi fulgerând la adresa întârzierii cu care acredităm, în legislaţie, prezumţia de nevinovăţie. Păi tocmai dumneaei combătea (taman pe invers!) adoptarea cuvenitelor măsuri legislative! Ceea ce-mi aminteşte o replică dintr-o piesă a lui Ion Băieşu: „auzi, eu îi dau o palmă şi tot el spune că eu i-am dat o palmă!”