Mircea Radu IACOBAN

Ceva-ceva mă face să ocolesc parcările subterane. Oi fi având claustrofobie, nu ştiu, nu m-am căutat. Pur şi simplu îmi place mai mult viaţa la lumina zilei – cu asta cred că am spus tot. Dar, la nevoie, ce să faci, într-un oraş ca Iaşul, pur şi simplu sufocat de maşini? Hai sub pământ! Ne-a distrat mult, cu vreo 45 de ani în urmă, o scenă dintr-o comedie cinematografică franţuzească: în jumătatea de ceas în care Ea şi-a făcut cumpărăturile, El s-a-nvârtit cu maşina pe străduţele din preajma magazinului fiindcă n-avea unde să parcheze. Am luat-o ca pe un cine-gag ingenios născocit de scenarist; cine să-şi închipuie că zeul automobil va inunda năvalnic nu numai Franţa, ci până şi blajinul şi virginalul spaţiu mioritic? A trebuit să aplic şi eu, la Iaşi, soluţia pariziană, navigând în cerc vreun sfert de ceas spre a asigura consoartei răgazul plătirii unei facturi la nu-ş-ce automat... Avem în urbe, sub ansamblul Palas, cea mai mare parcare subterană din România, cu 2500 de locuri şi (citez) „sistem de management inteligent al ghidării şoferilor spre locurile libere”. Și chiar aşa-i: pe cât de nesfârşită şi rămuroasă e parcarea, pe atât de amănunţit este semnalizată, aerisită, dotată cu senzori, şi, deloc în ultimul rând, curată-lună. Nu degeaba a costat 73 milioane de euro! La una din intrări, o inscripţie mă anunţă c-ar mai fi libere 20 de locuri (deci, 2480 ocupate – plină ochi!). Oricum, din 20, s-o găsi unul şi pentru mine. Cu deplină speranţă, cobor în lumea de dedesubt. În semi-întuneric, viermuială de caravele pe patru roţi; toate nădăjduiesc să afle ţărmul fericit vegheat de beculeţul verde. Iată unul. Deziluzie: cum-necum, acolo e-o maşină. Întorc, mă poticnesc de alţi navigatori – ba unul, ba celălalt trebuie să dea înapoi, până la urmă, situaţia se descâlceşte oarecum şi reiau căutarea. Ura, bec verde! – degeaba, şi aici e ocupat. Întorc, dau nas în nas cu alţi căutători de spaţiu vital, reproşuri, ciondăneală, claxoane, semnalizări cu farurile... cotesc pe altă alee, alt bec-speranţă, altă deziluzie, altă poticnire la intersecţia următoare. Cobor la nivelul inferior: acelaşi joc, adică, unde-i verde, acolo-i adăpostită o maşină mai norocoasă. Rătăcesc de nu mai ştiu când pe străduţele subpământene, dau (conflictual!) în intersecţii, peste alţii care prospectează cu aceeaşi nădejde acelaşi perimetru, nu mai ştiu unde sunt şi-ncotro s-o iau. De jumătate de ceas umblu bezmetic şi-ncep să-mi joace, pe fond strălucitor de-ţi ia lumina ochilor (farurile), cohorte de luminiţe verzi, roşii, verzi, roşii... Revin la etajul de sus şi caut aleea fericirii ce mă va scoate la lumină: renunţ, gata, nu mai vreau, ies, unde-i ieşirea, iat-o! Degeaba: cum să ieşi dacă n-ai plătit parcarea? Barieră! Iar automatele-s undeva, înapoi, cine le mai nimereşte? Un slujbaş al sub-pământului, văzându-mă neajutorat şi panicat, îmi explică trădarea „managementului inteligent”: „vin de-aştia cu antene lungi la maşini, lovesc senzorii din plafon şi-i strică. Reparăm mereu... şi-o luăm de la capăt”. Va să zică, asta era: ăştia cu antenele lungi! Până la urmă, victorie, ies!

Doamne, ce minunat e-n soare şi-n lumină!

P.S.

Gura păcătosului... Nu l-aş acuza de cinism pe marele antrenor Dică, nici că l-a luat gura pe dinainte la o conferinţă de presă: pur şi simplu aşa gândeşte dumnealui, asta consideră el că-i este misia în fotbalul românesc. Ascultaţi-l vorbind despre tânărul portar Vlad: „este un portar de viitor, are nişte calităţi, trebuie să muncească foarte mult ca să ajungă să fie vândut pe o sumă mare”. Asta era: să se umfle teşchereaua lui Becali! Dică vede viitorul fericit al lui Vlad nu în echipa naţională, nu într-o FCSB performantă în Europa, ci acolo, indiferent unde, „va fi vândut pe o sumă mare”. Mentalitatea proprietarului de sclavi şi gândire meschină, cu idealul mototolit în portofel! Investim ca proştii dăruire şi sentiment, punându-ne atâtea speranţe într-o resurecţie a fotbalului românesc, iar campionatul se căptuşeşte cu străini de mâna a doua şi, când se iveşte câte un talent promiţător, n-avem alt gând decât la vânzarea „afară”, cu maxim profit pentru patron. Exportul fiind singurul care contează: afară, afară, cu talentele din ţară!