Mircea Radu IACOBAN

... este crezul lui Dorel Vişan când e să vorbească despre ţară. De la înălţimea celor 80 de ani „bătuţi pe muchie”, actorul-raisonneur îşi înscrie numele pe coperta albumului omagial „Cântecul trecerii”, recentă izbândă editorială mai mult decât performantă. Imediat şi de departe sare-n ochi impecabila ţinută grafică – dar, desigur, elegantul volum se cuvine preţuit întâi de toate pentru ceea ce tezaurizează sutele de pagini în format mare, presărate cu sumedenie de texte emoţionante şi cu zeci de imagini, una mai revelatoare decât cealaltă. Carte frumoasă, cinste celor care ţi-au gospodărit filele (Editura „Princeps multimedia” Iaşi) şi te-au tipărit (imprimeriile PIM)!

Am mai glosat în câteva rânduri, cu drag şi admiraţie, pe marginea subiectului Dorel Vişan; nu intenţionez să reiau cele scrise în articole şi prefeţe – cititorul poate afla parte din ele în chiar sumarul albumului. Vorbeam, cu alte prilejuri, nu numai de un rar har actoricesc, ci şi de o la fel de rară calitate umană, nutrită din incursiuni rodnice în filosofie, din lectura textelor fundamentale pentru cultura omenirii, din contemplarea lucidă a derutantei imago mundi, dar, mai ales, din seva rădăcinilor adânc înfipte în realitatea unui rural românesc încă nepervertit, stăruitor în credinţa că „Binele, Adevărul şi Frumosul nu pot fi despărţite, fiindcă împreună poartă un singur nume: Dumnezeu”.

Interesantă mi s-ar părea tentativa de a răspunde la o întrebare nerostită, care se strecoară şi se înfiripă pagină cu pagină, răzbătând mai ales din confesiunile sărbătoritului: ar fi Dorel Vişan un învingător... învins? I-au aurit destinul o căruţă de decoraţii şi de premii, un palmares formidabil de roluri în teatru şi-n cinematografie, o critică unanimă în aprecieri entuziaste, o prezenţă notabilă în poezie, în eseistică, şi, mai ales, un public ce-l iubeşte. În sumarul albumului se orânduiesc omagii semnate de trei mitropoliţi şi episcopi, şapte academicieni, de numeroşi confraţi într-ale scenei, scriitori, universitari, primari ş.a.m.d. A susţinut un doctorat, a predat în învăţământul superior, a fost director de Teatru Naţional (dat afară prin cabale colegiale), a ţinut discursuri de la balcon în calitate de prefect al Clujului (şapte zile şi şapte nopţi preşedintele FSN!).

Ce experienţe de viaţă şi-ar mai putea dori să-i lumineze viaţa liniştită alături de albinele şi via lui transilvană? A mai fost miliţian, prim-secretar, Falstaff, călău, maior de cavalerie, scafandru, ţăran, Popa Furtună, Woyzeck, Iacob, Tartuffe, Miroiu, Iunius Brutus, Unchiul Vanea, preot rural, şef de cadre, avocat, Nea Tăticul, colonel genist, Ciubăr Vodă, primar, poliţist, senator, Petru Groza, ministru orb, Ion Creangă ş.a.m.d. – de astă dată în filme şi-n teatru. E vreo deosebire? Oricine ar fi dispus să susţină că este, şi încă mare! Una-s trăirile pe pământul românesc şi alta-i imaginea coafată (ori zburlită) pe pânză şi pe scândura scenei.

Dorel Vişan consideră că „teatrul trebuie să fie un loc de întâlnire cu adevărul”, actorul trebuind „nu să facă roluri, ci să recreeze destine”, aşa că, adeseori, mai multă sinceritate şi bună credinţă poţi afla în viaţa „construită” dramaturgic decât în realul cotidian, contradictoriu, dezamăgitor şi fals, în care „nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”. Evident, dacă artistul izbuteşte să nu devină o simplă „unealtă a divertismentului”. Vişan are destule să-şi reproşeze sieşi („Nu îmi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc!”), dar cu asupră de măsură şi contemporanilor: „Cu gura plină de principii mari, nu v-aţi neglijat interesele voastre, prezentând ţării spectacolul scandalos ce-l vedem în istoria popoarelor numai în timpuri de decadenţă; îmbuibaţi, încă nesatisfăcuţi, vă certaţi unii cu alţii, vă acuzaţi între voi de imoralitate, vă aruncaţi în faţă epitetele de cumularzi (...) toate acestea de ochii lumii” (...) „Istoria a demonstrat că nici o Revoluţie nu cunoaşte setea de adevăr, ci, după cum ne învaţă şi dl Freud, mulţimile reclamă numai iluziile la care nu pot renunţa, preferând irealul în locul realului. Iluzii hrănite de dorinţele noastre nesatisfăcute şi nu de o lume mai dreaptă şi mai bună”. „Nu mai avem oameni care slujesc, ci numai oameni care conduc”...

Deşi se-ntreabă cu amărăciune „În această prea scurtă măsură / De unde găsim zile şi ani pentru Rău, pentru Ură?”, Vişan nu este un dezamăgit dezarmat şi-atât. Nu-i un învins, dimpotrivă. Vede temeiuri ale reintrării în matca adevărului, le poartă dârz în suflet şi, punând întrebări şi punându-şi întrebări, atribuie credinţei, patriotismului, onoarei şi culturii misii hotărâtoare în resurecţia morală ce va să vină. Este o conştiinţă: tot ce face, luptând şi riscând destul, o face din dragoste de români şi de ţară: „Cine n-o iubeşte, n-o merită!”