Mircea Radu IACOBAN

• La două dimineaţa, una câte una, ferestrele blocurilor de vizavi au început să se lumineze. Pe urmă, şi la casele din împrejurimi, şi la căminele studenţeşti, şi la unitatea militară. De la revelion încoace nu le-am mai văzut lucind în toiul nopţii şi animate de sclipirile albăstrii ale ecranelor televizoarelor! În liniştea încremenită a urbei, mai întâi au răzbătut înăbuşit de ici, de colo, soneriile telefoanelor, urmate de apelul de la 912 – „e timpul să vă deşteptaţi!” Ai bănui că-i vreo alarmă generală, că a anunţat Moise Guran vreun cutremur, că vin ruşii, că-i tzunami pe Bahlui, că se prăvale cine ştie ce bolovan din cosmos. Dar nu, e mai simplu: joacă Halep. De unde se vede câtă foame de performanţă are naţia, rămasă cu un singur reper de marcă într-ale sportului mondial, după ce a fost nărăvită cu belşug de răsunătoare victorii la gimnastică, handbal, box, canotaj, scrimă, tir, atletism – ba chiar şi fotbal! Paradoxal, „Țara asta investeşte tot mai mulţi bani în sport, dar rezultatele sunt tot mai modeste” – observa cu îngrijorare Elisabeta Lipa, ministrul sporturilor. Ceea ce nu poate să însemne decât că-i „ceva putred în Danemarca”! În cariera Simonei statul n-a investit nimic, ci doar familia Halep şi unul-doi sponsori (dar de luat impozite, statul ştie să-i ia cu amândouă mâinile...). Cahil a fotografiat-o după meci pe învingătoarea în dramatica, încrâncenata şi răsunătoarea confruntare cu spiriduşul Davis: undeva, într-o cămăruţă goală, aşezată pe-o saltea direct pe podea, Simona, cu gheaţă la gleznă, mânca dintr-o farfurie ţinută cu mâna – ca o elevă oarecare în pauza „laptele şi cornul”. Alături, aliniate cuminte, ghetuţele ce i-au ocrotit glezna şi au călcat în mai bine de trei ore cei cinci kilometri cumplit de chinuiţi... Impresionantă imagine: la ieşirea din răsfăţul stadioanelor reintrăm în cercul nostru strâmt, unde nu prea-s griji câtă vreme eşti protejat de performanţă, dar îndată ce începe să i se ştirbească aura, se ivesc batalioane de cârcotaşi, dacă nu şi mai rău, adică, uitarea. Simona nu ne datorează nimic; noi îi suntem datori vânduţi! Merită să iubim şi să acceptăm ca model această fătucă simpatică şi inteligentă, fie şi numai pentru c-am pus ceasul să sune la două noaptea spre a ne bucura cu isprăvile unei românce la capătul lumii! Nu numai de performanţă este mare foame la noi, ci şi de modele şi de idoli. Amara secetă endemică din politică, unde, iată, tot nu se iveşte „bărbatul care”, de a trebuit să apelăm, în pofida misoginismului latent, la „femeia care”, se explică şi prin vocaţia naţională de a trosni de-ndată la gioale pe cel ce cutează cât de cât să ridice capul. Lui Halep n-ai ce să-i faci, oricât a-i vrea, oricâtă răutate şi spirit contestatar porţi ghemuite-n suflet! Te iubim, Simona!

• 24 ianuarie este încă un prilej de a organiza ceremonii, festivităţi şi simpozioane, „Mica Unire” căpătând şi statut de zi liberă, cea mai importantă dovadă, la noi, că-i sărbătoare. Tot într-un ianuarie (1862) a fost ultima zi a Iaşului capitală. N-am cum să cad în eroarea gravă a concetăţenilor noştri maghiari imitându-le refuzul de a sărbători momente istorice de rezonanţă europeană; trebuie, însă, să constat încă o dată că, pentru Iaşi şi pentru ieşeni, „Mica Unire” a avut consecinţe amare. N-a crescut chiar troscot pe străzile fostei capitale moldave, cum se proorocea în veacul XIX, însă nici n-a înflorit recunoştinţa naţională pentru gestul generos pe care Moldova şi moldoveanul Cuza l-au făcut în urmă cu 156 de ani. Risipa de promisiuni a fost în van, umbra hâdă a marginalizării instalându-se temeinic peste cele şapte coline. Și-acolo a rămas! Olteanul Ceauşescu a arătat mai multă preocupare pentru dezvoltarea echilibrată a ţării şi faţă de destinul Iaşilor decât toţi preşedinţii de după 1989! Al doilea oraş al ţării este deposedat, încetul cu încetul, de prerogative tradiţionale. Regionala CFR şi-a mutat sediul la Galaţi, telefoanele, la Bacău, gazele, la Tg. Mureş - barem Mitropolia sper să rămână unde-a fost!, fondurile centralizate atribuite urbei sunt flagrant mai mici decât în alte oraşe, mari proiecte edilitare se „implementează” oriunde, dar nu şi aici. Clujul anunţă că-şi face metrou, Craiova şi-a construit stadion ultramodern, Teleormanul va avea sală de sport de nivel european, autostrăzile ocolesc Moldova, instituţiile de cultură sunt subfinanţate (Operei ieşene i s-a atribuit pentru 2018 un buget cu 1.000.000 mai mic decât celei clujene!) şi tot aşa înainte. Demnitarii din Moldova îi numeri pe degete la Bucureşti – adevăru-i că, atunci când s-au mai nimerit prin ministere, mare lucru n-au făcut pentru zona ce-o reprezintă. Adaug, deci, un strop de tristeţe ieşeană la sărbătoarea Unirii Mici.