Mircea Radu IACOBAN

De câte ori ajung prin Suceava, trec şi pe la gara Ițcani, de care mă leagă sumedenie dintre amintirile copilăriei. Din regina gărilor bucovinene (avea, cândva, fotolii de pluş roşu în sala de aşteptare clasa I-a, tavane pictate, Oficiu vamal cu gratii, două restaurante, sală de protocol, ba chiar şi cinematograf!) a ajuns, după pierderea statutului frontalier şi, mai târziu, prin devierea liniei spre Dorne direct din Burdujeni, un soi de paria ruinat al căilor ferate. La sfârşitul lui august, am văzut semne că s-ar fi început lucrările de refacere: s-au scos geamurile şi cercevelele. Sper să prind ziua când vor fi puse cele noi! Peronul fiind absolut pustiu, am fost considerat, probabil, suspect, şi un individ ieşit de nu ştiu unde m-a întâmpinat sever cu întrebarea „Căutați de cineva?” Altfel spus, „ce cauți dumneata pe-aici?” I-auzi întrebare într-o gară! Caut amintirile – i-aş fi putut răspunde, dar m-ar fi bănuit şi mai abitir de spionare a stării şantierului pustiu; mă rog, era-ntr-o sâmbătă. Mai păstrez pe retină, din anii 45-50, imaginea şirului de trăsuri negre ce tivea spatele gării dintr-un capăt în celălalt. Într-o vreme, Suceava chiar a avut gară: linia pornea din Ițcani, trecea râul, urca pe „strek” şi ajungea până aproape de Arini (Areni?). Desființându-se, a oferit dulce pâine birjarilor – breaslă acum complet dispărută. Îşi trage numele de la „birja”, care, în limba rusă, înseamnă „bursa”: la Petersburg, „căpraşii” îşi aşteptau clienții la sediul lor central din fața Bursei. „Scopiții” şi „Muscalii” au ajuns în Țările Române încă de la 1828; n-au avut chiar viață uşoară, fiindcă profesia îşi avea rigorile ei. O lege din 1868, de inspirație belgiană, statua că „Nimeni nu e volnic să conducă trăsura fără livret”. Care putea fi suspendat: în ianuarie 1933, la Oradea, birjarul Făcăleț, „căpraş pe trăsura nr. 42”, a fost tras pe dreapta pentru trei zile fiindcă „a fost găsit beat pe capra trăsurii”. Poliția organiza, o dată la doi ani, verificarea stării birjei şi atelajului („orice trăsură cu cai în stare de slăbire se va opri de a mai circula”) – de unde s-a inspirat, probabil, şi ITP-ul veacului XXI. Toate atelajele aveau număr afişat la vedere, care depunea mărturie despre rangul „căpraşului”. La Braşov, preşedintele breslei, Nicolae Purcărea, zis „Lingură”, avea trăsura cu numărul 1 –  la fel şi la Craiova, Arad, Piteşti (n-aveau prea bun renume birjarii din Piteşti, considerați „bețivi, recalcitranți, țepari”). La Iaşi era în mare cinste birjarul Capro, şi el cu nr. 1: îmbrăcat „într-o frumoasă mantie rusască de culoare verde, strânsă la şolduri, şi cu brâu roş”. Avea cai focoşi şi era singurul autorizat să-l ducă pe prefectul de poliție Iorgu Lățescu atunci când pornea în urmărirea birjelor ce depăşeau „iuțeala îngăduită”. La Oradea, întreaga breaslă era examinată în fiecare an „pentru ştiința regulelor şi cunoaşterea străzilor”. Azi alegem, după cum ne țin băierile pungilor, între Logan şi Volkswagen. Opțiunile în ce priveşte marca birjei oscilau, pe vremuri, între „Lorenz” şi „Victoria”, caleşti de fabricație austriacă. Rudolf Șuțu spune că trăsurile ieşenilor înstăriți erau „totdeauna în cea mai bună stare, cu alămurile şi nichelurile strălucitoare, vizitiul într-o livrea frumoasă şi îmbrăcat cu mult gust; hamurile, de la hămurarii cei mai de seamă din Viena”. Cortegiile nunților de azi se străduiesc să iasă în evidență prin stridența claxoanelor şi naivitatea de prost gust a păpuşilor lipite cu scotch de capota maşinilor. Altădată se practicau extravaganțe mai moțate: la nunta colonelului Keşcu (fiica sa, Natalia, avea să devină regină a Serbiei!), sania (era iulie!), în formă de scoică, a fost trasă de şase cerbi cu coarnele aurite (!) şi aluneca deasupra unei pături groase de zahăr pisat (!), pe care, după trecerea cortegiului, s-au repezit să-l adune privitorii gură-cască de pe traseul conac-biserică. A te afla în trăsura mânată de un birjar vestit era un însemn al bunăstării clientului. Scapetele Mişa avea echipajul cel mai luxos. Confratele său întru meserie şi credință, Nicu Nanu, era respectat şi disputat fiindcă îl plimbase prin Iaşi pe regele Ferdinand… O cursă costa, la Iaşi, 1 leu din centru şi până la tăpşanul din capătul Copoului – strada încă nu exista, s-a tăiat abia în 1851, era un câmp verde, repede colbăit de întrecerea vijelioaselor echipaje… Pretutindeni, birjarii au fost repede concurați de primele autobuze: la Suceava, de prin 1953, circula (când circula) un hârb ce fusese, în tinerețe, Mercedes. Totdeauna supraîncărcat, când să urce panta de sub Zamca, se poticnea, suspina, se stropşea şi înțepenea în mijlocul drumului. Mergând spre Liceu, mai mereu eram invitați să coborâm şi să-mpingem hârbul la deal. Eheu, fugaces!