Lucian AVRAMESCU

Am citit un articol care m-a cutremurat. Nu are exaltările mele poeticeşti, ci o îndurerată analiză făcută de un profesor sociolog. Analiza ruinei, ca substantiv şi verb, se mulează, crede universitarul Eugen Blaga, perfect pe starea României de azi. Îi dau dreptate şi pentru că, nimerindu-mă într-o gară care era cândva, cu liniile întregi şi, chiar dacă nu strălucea, era. Azi e o expoziţie de rugină. Nu reiau articolul, publicat zilele trecute de AMPress şi pe care nu apucasem să-l lecturez, cu toate că autorul mi-e amic şi aveam obligaţia de suflet s-o fac. Sintetizez acum, în interpretarea mea: Adio, România, nu mai e nimic de făcut!
Cineva m-a întrebat dacă noi, scriitorii, ziariştii, dincolo de comentarii oţărâte, avem soluţii. Eu n-am. O recunosc fără umilinţă şi fără îngâmfare. N-am soluţii nu pentru ruina industriei româneşti, bună, proastă cum era, dar era, fiindcă, după distrugerile comuniste, acest capitalism a distrus nu doar ce s-a făcut în socialism, ci şi ce mai rămăsese din capitalismul regal. N-am soluţii, nu să repun combinatele siderurgice, din starea de ruină, pe butonul de funcţionare. N-am soluţii nu pentru întoarcerea acasă a o treime din populaţia ţării, primită cu braţele deschise de Canada, de pildă, care e o ţară cât un continent nelocuit (am mers o mie de kilometri, îmi spune prietenul Paul Voicu, patron de editură şi tipografie din Ploieşti, întors de curând de acolo, şi n-am găsit un popas pe şosea, o gheretă cu suflet), primită de toţi sub aparenţa că fac nazuri, dar pun românaşii la treabă şi ei fac treabă, n-am soluţii nu să refac învăţământul care a dat valori universale. Toate astea-s isprăvite. N-am soluţii să refac românul, să-l recompun moral, să-l rezidesc, ca femeie, în Mănăstirea – cu termopane! – a Curţii de Argeş şi ca bărbat, pe soclul Bucegilor, n-am soluţii să refac omul de omenie, definiţie intraductibilă a limbii române. El începe să nu mai fie.

Lili Brătulescu s-a întors la Sângeru de curând, la 60 de ani, să-şi vândă casa părintească, cu intenţia de a se întoarce la fiica ei care trăieşte în străinătate şi copiii fiicei nu ştiu o boabă româneşte şi trăiesc acolo fără amintiri. Ei n-au trecut şi nu provin de nicăieri. Am convins-o să-şi sape o fântână în curtea pustie a casei părinteşti şi să mai mediteze asupra plecării şi vânzării. Dar e prea puţin pentru dezastrul înstrăinării noastre morale aproape generalizate. Mi-a spus că a săpat-o, fântâna, să-mi facă mie plăcere, dar tot va pleca. De tot? De tot.
Nu cred că mai e ceva de făcut. Nu în privinţa industriei care nu mai e, nu în privinţa petrolului care nu mai e al nostru, nu în privinţa teritoriului naţional agricol vândut peste 50 la sută străinilor – măcar ei îl lucrează. Nu e vorba de golirea României de forţă de muncă, ci de golirea României de suflet. Am văzut fotbaliştii Naţionalei pierzând în faţa Muntenegrului, fiindcă fotbaliştii acestei ţări cu sub un milion de locuitori credeau în ţara lor şi ardeau pentru ea. Ai noştri se uitau la ceas să se termine întâlnirea care-i plictisea.
Da, profesore, ai dreptate. Dar nu pentru ruina fizică a ţării mele, doborâtă în substanţa ei minerală, ci pentru că oamenii nu mai sunt decât rar şi întâmplător oameni şi pentru că ne-am pustiit cu totul. Noi cu noi, noi între noi. Ruina despre care vorbeşti e în noi şi, din păcate, eu cred că nu mai e nimic de făcut. Tu închei cu o speranţă. Eu n-o mai am.