Mircea Radu IACOBAN

Este încetăţenită credinţa că pe vremea „cealaltă” nu se fura. Mai bine spus, nu se fura atât. Ori nu furau atâţia. Nu era adevărat fenomen de masă, care să tenteze de la măruntul gestionar până la ministru ori chiar până la preşedinte. Iar dacă se-ntâmpla, era vorba despre găinari mărunţi, cam până la nivelul cârciumarului Ştefănescu, cum se ştie, condamnat la moarte pe vremea lui Ceauşescu. Rămâne iluzia că ştabii nu furau. Întrebări: „Codul eticii şi echităţii socialiste”, în funcţie şi până la decretarea oficială, zăgăzuia atât de etanş hoţia? Nu era de unde şi cum să se ciordească? Şiroia cinstea? Legile nu îngăduiau atâtea „inginerii financiare” şi mişmaşuri contabile? Cum spuneam, iluzii!

Tradiţia din moşi-strămoşi cere, la noi, ca dregătoria să se însoţească negreşit cu mita, abuzul şi hoţia. De la nevinovatul plocon „cu iaurt, cu gogoşele”, până la curcanul lui Bârzoi şi afacerea Skoda ori Strussberg, în România s-a tot furat, când brutal, când cu eleganţă – de fiecare dată cu mâna până-n cot. Este suficient să tragi o raită, cu creionul în mână, prin arhive.

În 1947, Adrian Holman, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, trimite guvernului englez o lungă listă cuprinzând caracterizări mai mult sau mai puţin succinte, realizate cu cert profesionalism şi-n materie de informaţii, şi-n ceea ce priveşte demersul psihologic, ale personalităţilor politice din România (perioada Conferinţei de Pace şi a Tratatului de la Paris) demne de interes pentru Foreign Office. Din care aflăm că subsecretarul de stat la Agricultură, C. Agiu (numit de Frontul Plugarilor în 1944), a trebuit demis în secret din pricină că-i fura cu neruşinare tocmai pe bieţii ţărani ce urma să-i împroprietărească. Ambasadorul comentează: „Reprezintă prototipul materialului de proastă calitate folosit de comunişti.” Precizare discutabilă. Fostul preşedinte al Frontului Renaşterii Naţionale, Const. Argetoianu, a trebuit să părăsească scena politică din pricina scandalurilor financiare. Opinia lui Holman: „s-a folosit de orice împrejurare în folosul său.” Bodnăraş taxa la sânge orice eliberare de paşaport şi, în general, orice serviciu, cât de mărunt. Toţi erau o apă şi-un pământ! 

A. Dobrescu (PNŢ), fost subsecretar la Agricultură şi Domenii, a dat iama prin fondurile ministerului. Despre R. Franasovici, ministru al Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, englezii scriu că „este un profitor care a făcut avere din activitatea guvernamentală.” Teohari Georgescu (PCR, ministru de Interne renumit şi pentru obligarea petentelor la „favoruri sexuale”) a confiscat pentru folosinţă proprie până şi covoarele din casa Veturiei Goga. Gheorghiu-Dej (ministru la Comunicaţii) a primit mită zdravănă de la Malaxa, care, drept răsplată, s-a ales cu un contract de 2.500.000 de dolari – sumă, la acea vreme, enormă. Ministrului Aviaţiei, E.M. Ionescu, „îi plac afacerile care aduc profit.” Tudor Ionescu, subsecretar de stat la Economia Naţională, a obţinut „imense profituri personale de pe urma supravegherii industriei petrolului şi gazelor naturale”. Aurel Leucuţia (PNŢ), ministru al Economiei Naţionale, „şi-a folosit poziţia pentru tranzacţii dubioase, cum de fapt se obişnuieşte la români.” Mihai Popovici (PNŢ), ministru când la Interne, când la Finanţe, când la Justiţie, „a fost centrul multor tranzacţii dubioase, având un enorm profit personal.” Liberalul Râmniceanu, ministru de Finanţe în guvernul Sănătescu, este autorul unei emisiuni de monezi din aur… în folos propriu. Mihail Sadoveanu (PCR, preşedinte al Camerei Deputaţilor) „toată viaţa a urmărit avantaje financiare.” Ministrul de Război Const. Vasiliu Răşcanu „e implicat în diverse afaceri şi, în timpul războiului cu Rusia, a organizat o intensă piaţă neagră.” Nu mai continui, devine plictisitor.

N-ar trebui, însă, să se creadă că jafuri la nivel înalt se-ntâmplau şi se întâmplă doar în România; toate naţiile au avut (şi au), în grade diferite, astfel de jenante pete pe „inocenţa” guvernării. Întristătoare ar fi doar precizarea englezilor „cum de fapt se obişnuieşte la români”, dacă nu s-ar şti că tocmai Marea Britanie găzduieşte „unul dintre cele mai corupte sisteme economice şi financiare din lume, în contextul în care, anual, pe teritoriul britanic există tranzacţii de spălare de bani în valoare de aproape 75 de miliarde de euro” (conform comentariului ziarului italian „La Repubblica”).

Consolare: şi noi avem… tradiţie.