Mircea Radu IACOBAN

În tăcere şi pe neştiute, în 2017 s-au împlinit 35 de ani de la dispariţia dramaturgului dornean Ion Luca. În fierbinţeala acestei veri toride, năclăită în politicale, cine să-şi mai amintească de scriitorul care, între cele două războaie mondiale, era prezent pe afişul tuturor marilor teatre româneşti şi a deţinut, între alte prestigioase premii, şi pe acela al Societăţii Scriitorilor Români? A adus pe scena Naţionalelor episoade de neuitat din istoria naţională, printre eroii pieselor sale numărându-se Ștefan cel Mare („Cele patru Mării”), mitropolitul Dosoftei, voievodul Constantin Cantemir, logofătul Miron Costin („Alb şi negru”), domnitorul Mihail Sturdza („Dumitra”), Kogălniceanu, Cuza („Doamna Chiajna”, „Cuza Vodă”). În „Icarii de pe Argeş” transpune inspirat în cheie scenică legenda Meşterului Manole – pentru a se împotmoli, după 1944, în canoanele realismului socialist („Apele-n jug”, „Pelina” ş.a.m.d.) Am scris cu alte prilejuri despre relaţia de amiciţie a familiei mele cu Ion Luca, descriind şi vacanţele petrecute în vilişoara din Vatra Dornei, str. Parcului 37. Unde amfitrionul, surprins de faptul că puştiul din Iţcani încerca să scrie... teatru (desenasem cu creioane colorate şi coperta teribilei drame „Furtuni sub cer senin”) mi-a dat primele lecţii de tehnică a scriiturii dramatice, îndoind foaia în lung, spre a utiliza mai economicos, pe două coloane, spaţiul disponibilizat de replicile scurte... Am relatat şi despre întâlnirea târzie cu incomodul dramaturg când, la „Junimea”, spre ruşinea mea, i-am refuzat cu deplină ne-recunoştinţă şi prea puţină înţelegere faţă de un destin de-a dreptul damnat, publicarea „operei omnia”. Adevărat, volume de teatru nu se publicau atunci, dar, cum am putut afla soluţii pentru alte interdicţii, se cuvenea barem să încerc. N-am făcut-o, regret sincer. Se spune că principalul inamic al dramaturgiei lui Ion Luca a fost... Ion Luca – şi chiar aşa-i. Teribil de orgolios („Eu sunt cel mai mare dramaturg român!”) îşi desfiinţa cu brutală vehemenţă atât contemporanii, cât şi înaintaşii (adesea avea şi dreptate – vezi cazul Davidoglu) şi nu se sfia să ofere mustrătoare lecţii de poezie lui... Eminescu! Opera lui este profund inegală, în bună parte şi din pricina aflării bietului scriitor „sub vremi”, într-o perioadă de exuberantă înflorire a proletcultismului. A încercat din răsputeri să se adapteze „din mers”, a recurs la compromisuri, fiindcă trăia din scris, semnând traduceri dintr-o limbă de care n-avea habar (rusa – culmea, după 1944, a şi predat ani în şir limba rusă la o şcoală elementară din Vatra Dornei!) şi acceptând co-autorlâcul unor mahări ai vremii. Drept pentru care a dat rateu după rateu. Miezul operei sale însă, realmente valoros, rămâne (Arghezi observa că Luca „nu se joacă de-a succesul facil”) ş-i cunoscută observaţia lui Valeriu Anania din „Rotonda plopilor aprinşi”: ”omul a fost un scriitor adevărat şi a ţinut în mână un condei fertil, în care a crezut cu fanatism şi căruia i-a sacrificat totul. El nu a trăit decât pentru arta lui.” Cazul Ion Luca ilustrează deplin şi cât se poate de exact conceptul de „defazare” cu care unii critici s-au grăbit să-i ştampileze pe confraţii de peste Prut. Organic, Luca n-avea cum să afle calea racordului cu o ideologie profund ostilă propriilor convingeri. Ceea ce nu-l împiedeca să scrie memorii şi să reclame în dreapta şi-n stânga. De câteva ori s-a adresat lui Gh. Gheorghiu-Dej, încercând (ce iluzie bizară!) să determine reprezentarea piesei „Salba reginei”, unde personaje din lumea evreilor îşi tot vând bijuterii unul altuia, înşelându-se în cascadă. Poftim subiect - asta în vremea Anei Pauker, a lui Vasile Luca & comp.! Piesa fusese jucată cu succes la Naţionalul bucureştean în 1933, iar naivul autor voia s-o vadă din nou în scenă, în loc s-o facă uitată, îngropând via până la trecerea crivăţului. În 1947, Nina Cassian a scris, în „Rampa”, un violent articol în care „demasca” antisemitismul (?) piesei. I-a luat apărarea lui Luca Al. Piru, care, scriind elogios despre „Salba reginei”, de fapt a turnat gaz peste foc sugerând... o eventuală subtilă referire la Ana Pauker. Scandal până la cer: Călinescu a fost nevoit să-i dea afară de la „Naţiunea” pe Al. Piru şi pe A. Marino. Scriindu-i lui Dej, Luca îşi închipuia că poate fi făcut uitat eseul său „Creştinism şi bolşevism”, apărut în broşură în 1922, unde doctorul (şi) în teologie susţinea şi argumenta distincţia cuvenită şi necesară în termeni... care mă mir că nu l-au dus direct la Jilava. Probabil că încă nu fusese citit, din urmă, chiar tot… Rămâne, prin ceea ce a creat înainte de 1944, un dramaturg de forţă, adevărată „rara avis” în literatura veacului. Și merită mai mult decât această consemnare ocazională la o comemorare uitată.