Mircea Radu IACOBAN

Destul de neobişnuit: trei cărţi de interviuri apar aproape concomitent la aceeaşi editură („Junimea”). Neobişnuit prin faptul că intervievaţii aparţin aceleiaşi familii de spirite, performanţă şi destin denumită, poate uşor orgolios, a „valorilor ieşene”. Altfel, obişnuiţi contemporani ai noştri, pe care îi întâlnim zi de zi în tramvai, pe stradă, la meci, la Kaufland, la policlinică, poate chiar – de ce nu? – şi la o terasă cu halba-n faţă. De toţi sunt vreo 50 (unii, puţini, pot fi aflaţi în două sau tustrei sumarele, desigur, nu cu aceleaşi texte). Doar patru-cinci dintre personalităţile marcante (Dorel Vişan, Marcel Iureş, Dumitru Prunariu, Andrei Şerban) nu-s ieşeni get-beget; îi leagă însă de fosta capitală moldavă fie o memorabilă experienţă ieşeană, fie opţiunea declarată pentru o anume posibilă afiliere lucid-sentimentală.

Iureş: „Datorăm foarte mult Iaşului, sufletului din Iaşi, care ne-a dăruit enorm”. Nu ştiu care oraş din (şi nu de) provincie mai poate arbora o asemenea listă „la zi” cuprinzând atâtea personalităţi cu prestaţii de marcă în mai toate domeniile (literatură, teatru, operă, ştiinţe tehnice, istorie, sport, religie, arte plastice, logică, matematică, medicină, muzeologie, cinematografie etc., etc.) şi mă-ntreb cât de întemeiată este lamentaţia potrivit căreia Iaşul continuă să rămână sub apăsarea siglei provincialismului. (Andrei Şerban: „credeţi-mă, provincialismul ieşean e mult mai dulce şi mai inocent decât provincialismul unei capitale în care unii se cred sofisticaţi şi-s plini de ei, asta fiind doar aroganţă goală”.)

Mai mulţi vorbitori la recenta aniversare a Constituţiei zămislită la Iaşi în vremea Primului Război Mondial nu s-au sfiit să deplângă public apăsarea „marginalizării”. Am fost tentat să intervin cu mărturisirea că, lucrând mai bine de jumătate de veac în postata culturii şi artei, n-am încercat nici o clipă amărăciunea unui astfel de sentiment, nici înainte, nici după 1989, dar atmosfera solemn-sărbătoresc-festivă a momentului n-o îngăduia.

Cele trei cărţi constituie prin ele însele o posibilă replică mai mult decât convingătoare, cititorul aflând suficiente argumente potrivit cărora Iaşul deţine în continuare statutul de producător de marcă într-ale culturii şi ştiinţei. Vorba actorului Teodor Corban: „Avem di tăti, dar numai noi o ştim”. Iată (doar) câteva nume din interviurile înmănunchiate în „Convorbiri cu final deschis” (de Gabriel Andronache), „Ghici cine (revine) la cină?” (de Vasile Arhire) şi „Poezie şi confesiune” (de Daniel Corbu): Dan Hatmanu, Emil Brumaru, Horia Zilieru, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Radu Miron, Mircea Daneliuc, Cristian Mungiu, Valeriu Cotea, Nichita Danilov, Andreea Marin, Teodor Dima… listă completată cu alţi numeroşi creatori din domeniile ştiinţelor exacte, ale artei şi sportului, mai puţin prezenţi „pe sticlă” (singura ce oferă şi asigură, deocamdată, autentica validare publică), dar cu reale şi consistente contribuţii în constituirea a ceea ce numim cultura naţiei.

O posibilă explicaţie pentru cronica adiere de defetism ieşean şi instalarea unui adevărat sindrom inhibant o oferă, simplu, sincer şi deschis, unul dintre tinerii manageri, Andrei Apreotesei, cel care a revigorat şi a readus în prim-plan cultural o instituţie pare-se menită să vegeteze într-un etern con de umbră, Ateneul Tătăraşi: „Unul dintre punctele slabe ale Iaşului cultural îl reprezintă lipsa puterii de a ne uni pentru a face ceva. Oricât de dureros ar suna, cred că principala vină o avem noi, cei care ne aflăm în mediul cultural, pentru că suntem foarte greu de urnit spre a ne uni”. Hiba fiind, din păcate, veche şi fără documente de identitate strict ieşene. Cu siguranţă, e mai românească decât s-ar crede.