Mircea Radu IACOBAN

Faptul că diverşi autori de scenarii catastrofice anunţă iminente conflagraţii mondiale, mai distrugătoare ca oricând, n-ar trebui să alarmeze peste măsură: nu trebuie să fii Nostradamus pentru a prezice că după secetă vine ploaie şi după foamete, belşug. Trăim un episod de (relativă) pace şi-i la îndemâna oricui să proorocească un război – ce altceva poate succede păcii? Adevărat, momentul actual pare mai primejdios ca oricând în ultima jumătate de veac, principalul motiv constituindu-l ivirea cvasiaberantei triade Brexit-Putin-Trump. Se zice că-i de-ajuns un par la un car de oale, dar acuma-s trei!

Analizând „starea păcii”, Tobias Stone publică în „Huffingtonpost” un articol-eseu prin care anunţă că „intrăm într-una din acele perioade stupide, cu care fiinţele umane se pedepsesc singure, la intervale de timp destul de regulate”. Ar fi vorba, adică, despre o ciclicitate a nenorocirilor abătute asupra omenirii, istoria oferind „mari modele repetitive”. De-a dreptul alarmantă ni se pare afirmaţia lui Stone potrivit căreia, depăşind momentele de mare cumpănă (ciuma din sec. XIV, războaiele mondiale, foametea ucraineană din 1932, Holocaustul), omenirea a scăpat până la urmă, ba chiar a mers mai departe, de multe ori într-o formă mai bună. Tot răul spre bine, adicătelea, teribilele şi dramaticele încercări prilejuind necesara selecţie naturală.

Miezul intervenţiei lui Tobias Stone îl constituie proclamarea acestui principiu al ciclicităţii: „tragediile sunt ciclice. Se întâmplă din nou şi din nou, dar cum majoritatea oamenilor au doar o perspectivă istorică de 50-100 de ani, ei nu văd când ciclul distrugerii se repetă”. Înseamnă că, oricum, nenorocirile nu pot fi evitate – şi atunci, zicem noi, geaba ONU, geaba tratate, geaba speranţe, câtă vreme războiul rânjeşte oricum după colţ! „Un astfel de ciclu, cum a fost, de exemplu, cel de la Tratatul de la Versailles până la al Doilea Război Mondial, pare să se întâmple acum”. Iată şi motivele: privim în prezent, nu în trecut, nici în viitor, privim numai în jurul nostru, nu la modul în care evenimentele se conectează la nivel global, iar majoritatea oamenilor nu citesc şi nu-i ascultă pe cei care au alt punct de vedere. Ceea ce ar explica succesul lui Trump, care „se foloseşte de sentimente, de furie şi de aceeaşi retorică ambiguă, la fel cu toţi predecesorii săi; un narcisist carismatic...” (în paranteză fie spus: văd că este pozitiv comentată conferinţa de presă a lui Trump; mie mi s-a părut jalnică – câteva zeci de cuvinte risipite în fraze exclamative încheiate, obligatoriu, cu asigurarea că „va fi minunat”, şi o cât se poate de evidentă sărăcie de idei).

Scenariul imaginat de Stone ar fi următorul: „Ieşirea din UE a Marii Britanii poate duce la referendumuri similare în Italia sau Franţa (deocamdată mârâie Islanda, n.n.), iar rezultatul este o Europă fracturată (...). Cu o UE fracturată şi un NATO slăbit, Putin, care se confruntă cu o criză economică şi socială în Rusia, are nevoie de o diversiune în jurul căreia să adune unitatea poporului său, distrăgându-i atenţia de la propria criză”. Mişcarea prezisă (verificată în Crimeea, nordul Ucrainei, Georgia): invadarea Letoniei. SUA, prin vocea lui Trump, a avertizat că nu se va implica, iar Europa divizată, cu lideri pro-Putin în Franţa, Ungaria, Polonia, Slovacia, Bulgaria, Serbia, va reacţiona timid şi incoerent: „Văzând că nu întâmpină nici o rezistenţă reală, Rusia continuă în Letonia, iar apoi în estul Estoniei şi în Lituania. Statele Baltice ripostează şi declară război Rusiei (?), că altceva n-au de făcut. Jumătate din Europa le susţine, câteva ţări îşi declară neutralitatea, iar altă parte a Europei trece în tabăra Rusiei”. Cumplit scenariu!

Şi ce rost ar avea eforturile de evitare, dacă legea ciclicităţii ne duce fatalmente în acelaşi punct? Stone nu vrea să pară fatalist până la capăt şi schiţează nişte bruioane pentru răspunsul la întrebarea leninistă „ce-i de făcut?”: „Trebuie să fim atenţi, să nu devenim divizaţi, să nu ne pierdem în certuri şi capcane logice, să contracarăm mesajele populiste pline de ură şi furie cu propriile noastre mesaje (...). Trebuie să găsim o cale, un pasaj din grupurile noastre închise către alte grupuri închise, încercând să depăşim barierele sociale...” Iertare, dar astea-s vorbe şi-atât, un soi de bla-bla cu glazură mistică, de predicat din amvon. Şi, la urma urmei, de ce să cauţi soluţii unei situaţii nesoluţionabile? Daca aşa-i datul şi, logic, avem parte de o ciclicitate implacabilă a năpastelor, la ce bun toată frăsuiala? Dacă e să plouă, plouă. Să pregătim umbrelele!