Mircea Radu IACOBAN

Cum să scrii doar în două file A4 despre un op de peste 1.000 de pagini în care-s înmănunchiate mii şi mii de mărturii ale luptei românilor bucovineni pentru emancipare şi împlinire a idealului unirii în deceniul de foc ce a premers actul de la 1 Decembrie 1918? Cartea „Deceniul limpezirii, 1906-1916” a fost publicată recent la Ed. Tipo Moldova, sub îngrijirea lui Liviu Papuc, vechi slujbaş al Bibliotecii Universitare ieşene, instituţie ce i-a avut între directori, între alţii, pe Eminescu şi Haşdeu şi care tezaurizează două milioane şi jumătate de titluri, incunabule, manuscrise, stampe, colecţii de ziare din veacurile trecute – o adevărată împărăţie a literei tipărite sau caligrafiate, în care bibliotecarul de vocaţie nu poate rămâne inert funcţionar oarecare. Printre vechile gazete păstrate în fondurile BCU se numără şi „foaia” lui Iorga „Neamul românesc”, ale cărei adevărate dimensiuni, contribuţie şi semnificaţie în istoria românilor le revelează aceasta amplă cercetare în care-s reproduse nu numai articolele directorului publicaţiei, ci şi sumedenie de informaţii din presa cernăuţeană ori suceveană, dimpreună cu ecouri ale activităţii curente a „naţionaliştilor (termenul n-avea conotaţia agresivă de azi – n.n.) români” din Bucovina publicate în ziarele din ţară.

Va trebui, în perspectiva centenarului Marii Uniri, să încercăm a acorda mai mult spaţiu comentariilor pe marginea acestei cărţi de reală excepţie şi, când cursul cotidian al evenimentului major va îngădui, să mai revenim. Înainte de a trece pieptiş la discutarea chestiunilor esenţiale impuse de gravitatea temei, să observăm că sonuri ale evenimentelor de acum o sută de ani răzbat prin vremi cu egală reverberaţie şi-n timpurile noastre, din zone geografice adiacente, dar cu aceiaşi actanţi: românii oropsiţi de peste hotare. Cum altfel să citim „Scrisoarea din Bucovina” (N.R. 45/1906) decât privind de astă dată la ceea ce se întâmplă peste Prut? Iată un pasaj-ţipăt: „Ce ne-aţi făcut din ţara noastră, care era românească când vi s-a dat pe mână? Ce ne-aţi făcut cu limba, care, până mai ieri, dăinuia în biserici? Azi ne-o scoateţi cu sila de prin şcoli (...) şi voi îi daţi brânci mai amarnic, să piară înecându-se în valurile rusismului?”

Cer îngăduinţa, înainte de a proceda la anunţata recenzare, unui racord cu propriile-mi amintiri. În copilărie, am locuit la Iţcani, atunci comună de sine stătătoare, pe uliţa ce cobora spre Burdujeni. În fundul grădinii noastre şopotea un pârâiaş amărât ce-l treceai dintr-un pas şi, repede, se pierdea sub bolta tufelor de soc. Mai susură molcom, din când în când, şi azi, dar nimeni nu ştie că, până la 1918, el despărţea România de Austro-Ungaria. Aveam, ignorând-o, fosta graniţă în grădină! Pot cere cetăţenie austriacă? Vechile clădiri ale vămilor, devenite oarecari case de locuit, există şi acum... Într-un articol din 1907 (N.R. nr. 26) preotul Const. Morariu din Pătrăuţi descrie o scenă de la înmormântarea unui iţcănean oarecare (satul era, atunci, izolată enclavă evanghelică germană): „Ieşind de la locuinţa mortului, care era mai mult un bordei săpat sub pământ, am văzut că primarul comunal, neamţ, împreună cu mulţi fruntaşi şi mulţime de popor, îmbrăcaţi toţi în haine de sărbătoare, s-au adunat să petreacă mortul până la cimitir. Mărturisesc că am fost atât de emoţionat de această purtare creştinească...” Cum să nu fie? Răposatul nu era cine ştie ce notabilitate locală, ci... văcarul satului! Scena, într-adevăr impresionantă, poate sugera şi dificultatea luptei de emancipare a românilor, regretabil de divizaţi şi mereu angajaţi în aprige dispute politice (cartea aduce sumedenie de informaţii în acest sens) în faţa unor etnii nu numai privilegiate în imperiul kesaro-crăiesc, ci şi mai ferm organizate, într-o solidaritate poate mai civilizată, dar etern refractară la ideea cedării din respectivele privilegii...

Antisemitismul virulent al lui Iorga (îl voi discuta cu alt prilej) şi-a pus, fireşte, pecetea şi asupra gazetei ce-o conducea, prilejuind, mai târziu, un episod parlamentar hazos în felul lui, ce ar merita cunoscut. Se bătea monedă pe „băutura jidovească, una dintre pricinile pierii neamului românesc în Bucovina” (N.R. nr. 19/1906). După cum se poate citi în „Discursuri parlamentare”, Iaşi, 1996, pag. 367, predecesorul meu din stirpea iacobanilor întru deputăţie, Ion Iacoban, a curmat disputa punându-i vehementului A.C. Cuza o întrebare gen Moş Ion Roată: „Dle Cuza, vă rog să-mi spuneţi cu ce se deosebeşte alcoolul produs de jidani de alcoolul produs de creştini?” Răspunsul îngălat al lui Cuza a fost penibil: cârciumarii evrei adaugă de fiecare dată şi otravă în paharul creştinului! Proastă afacere: ca să rămână făr-de muşterii?

Cum spuneam, voi mai reveni.