Mircea Radu IACOBAN

Am în faţă procesul-verbal al şedinţei grupei sindicale a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din dec. 1957. Care credeţi că a fost ordinea de zi? Desigur, s-a semnalat şi criticat o „oarecare neglijenţă în asigurarea condiţiilor igienice la locul de muncă”, dar grosul „dezbaterilor” l-a constituit „analiza numerelor de revistă (Iaşul literar, n.n.) ieşite de sub tipar”. De unde se vede că drept de îndrumare şi control asupra a ceea ce se publica aveau nu numai Partidul, Uniunea Scriitorilor, Cenzura, organele politice regionale şi municipale, ci până şi... grupa sindicală!

Cuvântul „organelor de îndrumare” era lege: poezia cutare se află sau nu pe linia partidului, scriitorul X deviază de la dogmă, sau dimpotrivă, este hiperdogmatic. De regulă, orice rafală critică era urmată de o severă autocritică: învinuitul promitea să se îndrepte, mulţumind „sincer” pentru ajutorul tovărăşesc dat în procesul de creaţie. Cu totul surprinzătoare apar, citite acum în litera documentului, ripostele ieşene, urmate, desigur, de contrariposte şi de „măsuri organizatorice” (adică, simplu, de dări afară). După apariţia unui articol critic „de direcţie” în ziarul „Flacăra Iaşului”, Secretarul Filialei, Ion Istrati, trimite gazetei un răspuns oficial antologic: „Articolul apărut în nr. 2241 este considerat de noi gratuit şi insinuant, iar autorul său un trambulinist insolent, care intenţionează să se îngraşe din propriile gunoaie literare lăsate în redacţia Iaşului Nou”. În final, Bădia Nică propune ca autorului să i se încredinţeze „eventual spălarea podelelor redacţionale.” De neconceput şi de neiertat, în 1953, o astfel de „tresărire de orgoliu”, iar Istrati avea să tragă ponoasele, mai ales când s-au adăugat acuze venite din partea presei centrale, în primul rând „Scânteia”.

Dar ieşenii nu tăceau mâlc, continuând să „ciupească”, prin intermediul rubricii de note, mărimile vremii. Intervine „Scânteia”: „Se strecoară cu tot mai multă insistenţă note <de pistol> de sorginte burgheză”, cu scopul compromiterii unui „adversar literar preţuit de partid, guvern şi popor.” Deloc decişi să se astâmpere, ieşenii contraatacă: „Datoria noastră este să încurajăm mai departe polemica deschisă, curajoasă şi principială.” D. Coman (pseudonimul lui D. Costea) îşi îngăduie chiar să publice un articol-pamflet tocmai la adresa „tartorului ideologic” M. Novicov. Temutul secretar al Uniunii Scriitorilor, care avea în răspundere directă chiar „Iaşul literar”, semnase în „Scânteia” un articol ce intenţiona să „dea linia” combaterii dogmatismului. Titlul replicii lui Costea vorbeşte de la sine: „Dogme pentru combaterea dogmatismului”. (Notaţie în treacăt: arhiva păstrează o adresă din martie 1957 prin care Mitropolia anunţă că a donat suma de 3.000 de lei pentru „scoaterea săptămânală la Iaşi a unei reviste literare, artistice şi sociale”. Cum „Cronica” avea să apară abia peste zece ani, ar merita de cercetat unde a ajuns generoasa donaţie, că-n scriptele Filialei nu-i de găsit!).

Scriitorii ieşeni denunţă curajos şi monotonia arhitecturală în construcţia noilor blocuri, care „nu prezintă nimic ce să reţină ochiul, ori să desfăteze sufletul.”

De la Bucureşti, riposta a venit imediat, „Contemporanul” demascând autorul (prof. Gh. Ivănescu) drept „un vechi reacţionar ce minimalizează realizările regimului de democraţie populară.” Un articol de-a dreptul cumplit publicat de temuta „Scânteia” este semnat, în iunie 1953, de Ileana Vrancea. Şi în acest caz este suficientă citirea titlului: „O publicaţie literară ruptă de viaţă” – desigur, Iaşul nou. Concluzia: „trebuie deschise ferestrele, ca să pătrundă aer proaspăt în redacţie” – adică, o invitaţie directă la luarea „măsurilor organizatorice”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Ca să nu mai vorbim despre nesfârşitele „şedinţe de analiză” în care secretarii cu propaganda de la regiune luau la bani mărunţi fiecare număr de revistă (pe care, de fapt, tot ei îl aprobaseră în şpalt).

Ordinea de zi a unei astfel de şedinţe conţinea punctul „Ajutorul necesar creaţiei tov.-ului I. Friduş”. Bietul tov. scrisese un roman, dar nu întru totul „just” şi „pe linie” (se pare că a apărut după 1989); după cum reiese din procesul verbal, în şedinţă a fost ajutat... fără cruţare. Greu de închipuit şi, mai ales, de înţeles, starea literaturii moldave în „obsedantul deceniu”! Scriu aici, cum spunea cronicarul, ca „să să ştie”. Şi închei cu o măruntă şi elocventă probă, chitanţa aprobată de contabilul U.S. cu nume de personaj caragelian, Paraschiv Tocitu: „În ziua de 17 dec. 1956, defectându-se lumina electrică, s-a cumpărat din sectorul particular 1 kgr. lumânări pentru 22 lei, negăsindu-se în sectorul socialist.” Şi mai greu de ţinut sus făclia literaturii în sectorul... de partid şi de stat!