Lucian AVRAMESCU

Am deschis întâmplător ecranul cu imagini cuvântătoare acum două zile. Isprăvea de comentat domnul Cioloş o chestiune legată de inundaţii, acum când s-a dat liber la codul de secetă şi pârjol. Premierul le spunea prefecţilor să facă şi să dreagă ”pentru a evita, pe cât posibil în viitor, pierderile de vieţi omeneşti”. M-a cutremurat acest relativ ”pe cât posibil”. Nu pentru că ar fi neadevărat sau cinic. E corect, iar curajul de o spune indică un simţ al realităţii stimabil, dar echivalent cu neputinţa. M-am săturat, de ani şi ani, inundaţie după inundaţie, de politicieni ”preocupaţi”, care în cizme, care traşi cu barca să nu-şi ude şosetele, promiţând că vor opri inundaţiile, ”s-au luat măsuri, statul tot e pe baricade”. Care baricade că mereu apele trec peste ele şi îndrituiţii nu fac altceva decât să constate şi să contabilizeze morţi, vite înecate, case care nu mai sunt?

Vor mai muri oameni din pricina inundaţiilor, domnule Cioloş. Nu vă acuz pentru sezoniera neputinţă, ci pentru o neputinţă bezmetică şi cheltuitoare care ţine de peste un sfert de veac. Nimic, absolut nimic nu s-a făcut în afara unor intervenţii de salvări pe care le iau, şi pe ele, apele. Nu s-a făcut nimic pentru a vindeca răul, cauzele. Sigur că ploile vin de la Dumnezeu, iar cerului nu-i poţi pune diguri. Nu ploile sunt cauza, ci, culmea, noi!
Am amintiri din studenţie când mii de soldaţi şi studenţi căram pe digul înalt al Dunării, la Bechet şi Dăbuleni, saci cu pământ. Dunărea era peste plopii care despărţeau vadul normal al fluviului de digul care părea la vârfurile lor, iar apa îl lingea duios, ca pe un viţel ce urma să fie înghiţit. Era prin anii ‘70. Atunci începea sau mai încolo, nu mai ţin minte exact şi n-am chef să caut, proiectul care săpa un uriaş canal magistral de captare a apelor în surplus, inclusiv la inundaţiile devastatoare din Moldova, de la Prut, cărându-le în mereu secetosul Bărăgan. Lucrarea, făcută nu de Ceauşescu, ci de amărâţii care stăteau şi stăteam la cozi pentru pui de Crevedia de la 3 noaptea, a fost executată în proporţie de 70 la sută. Ce s-a ales de ea? Praful. Am omorât un proiect al lui Ceauşescu? Nu, am îngropat o suferinţă naţională consumată degeaba. Nu cumva era normal şi patriotic să isprăvim, din banii noştri şi ţinând acasă forţa de muncă, acel canal cât o Dunăre care ar fi salvat zeci de localităţi de moarte, sute de mii de hectare de prăpădul viiturilor şi altele, la fel de numeroase, de secetă? Nu se va poate face nimic, sau aproape nimic, domnule Cioloş, prin teleconferinţe politice. Ploile lui Dumnezeu vin când vin şi, dacă-s abundente, vor lua iar case şi oameni, ignorând sforţarea pompierilor care mai mor şi ei uneori în intervenţii. Meteorologia este indiferentă la discursurile politicienilor.
Nu contest gestul obligatoriu de a sări în sprijinul celor prădaţi de ape. Cu un ban, cu o cărămidă, cu un pesmet. Era o politiciană care dădea ciocolată prin geamul limuzinei paparudelor bătrâne care scoteau capul din nămol. Departe de mine gândul de a vă compara cu ea, dar sunteţi, laolaltă, clasa politică de ieri şi de azi şi de mâine care se ocupă de cheltuit banii României.
Ne-am cunoscut telefonic atunci când eraţi comisar european şi eu am scris un pamflet dur în care vă aminteam că, născut fiind în România, chiar dacă eraţi comisarul agriculturii tuturor, parcă s-ar cuveni o mai atentă şi, de ce nu, sensibilă privire către ogoarele amărâte de acasă. M-aţi sunat de la Bruxelles, găsindu-mă la Sângeru, şi mi-aţi explicat politicos că nu-i aşa, că, mă rog, v-am mototolit nedrept. Am apreciat gestul politicianului care, în general, nu se sinchiseşte de ce clămpăne presa. Spre deosebire de alţii, mi se pare că duceţi cu o anume demnitate neputinţa asta sezonieră, interimatul ăsta dintre două cârmuiri FSN, în varianta pură sau uşor deghizată. Căci, vorba cuiva, toată politica românească de după ‘89, pesedistă sau liberală, se trage tot din FSN, formula sub care România a ajuns unde a ajuns. Unde-s banii cu care statul român mă buzunăreşte până-mi ia ultima centimă, iar firmele româneşti, mici şi mari, sunt cărate spre faliment? De ce nu s-a făcut treimea sau sfertul lipsă din canalul magistral clădit de amărâţii de români care se hrăneau stând la coadă, cu uleiul la raţie, canal care salva, cu adevărat, vieţi omeneşti într-o Moldovă intens inundată, care cotizează anual cu înecaţi? De ce se duc mereu pe Apa Sâmbetei banii? Întrebările mele nu sunt adresate neapărat sezonierei dumneavoastră neputinţe, nici măcar celor care v-au precedat, cu mai lungi şi exersate prestaţii, ci sunt adresate concetăţenilor mei, mie însumi, nouă, celor vinovaţi de a fi tolerat un dezmăţ fără margini.