Mircea Radu IACOBAN

Marx spunea că omenirea se desparte de trecutul ei râzând. Adevărat, dar cu râs amar. Doar astfel de zâmbete stârneşte orice incursiune în istoria vieţii scriitoriceşti moldave din vremea „obsedantului deceniu”, cu inevitabilele prelungiri proletcultiste şi-n deceniile următoare. Cum am fost implicat vreme de 18 ani (1971-1989) în conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (adică, din toate judeţele Moldovei), s-au rătăcit între chintalele de hârţoage vechi, pe care încerc să le ordonez în vederea depunerii la Arhivele Naţionale, sumedenie de bruioane, copii ale unor adrese şi referate, scrisori, articole decupate din gazete ş.m.a., ce pot depune surprinzătoare contramărturie la acuza de paseism provincial şi subordonare tăcută a scriitorimii ieşene tăvălugului de „sarcini” şi „preţioase indicaţii” rostogolit fără încetare din spre capitala României către capitala culturală a Moldovei.

„Iaşul literar”, revistă din inerţie considerată etalon al supuşeniei subordonate, apare, din parcurgerea documentelor, cu o imagine în bună măsură opusă. A încercat s-o semnaleze mai întâi Lucian Dumbravă, care a avut răbdarea să parcurgă filă cu filă arhiva Asociaţiei din anii 1949-1959. Atâta cât a mai rămas, fiindcă, la revoluţiune, confraţi înfierbântaţi au răvăşit-o, în căutarea documentelor incriminatoare la adresa membrilor supravieţuitori. N-au avut ce găsi, dar nici n-au înapoiat arhivei postata de acte avid şi resentimentar cercetate. După cum nici Lucian Dumbravă n-a pus la loc sumedenia de acte luată sub semnătură, aşa că acum sunt întregi perioade „albe”, fără nici o atestare scrisă. Dumbravă nu se mai află printre cei vii, fondul cu pricina nu mai poate fi recuperat, iar promisul volum al II-lea din „Ei, care au scris”, pare-se, redactat în primă formă, e de negăsit. Aşa că mai rămân doar amintirile fragmentare şi fatal subiective ale celor, foarte puţini, care au traversat parte din evenimentele epocii – numai că nu se întrevăd intenţii de a le aşterne pe hârtie şi a le face publice.

Peste puţină vreme, şi această ultimă eventualitate de reconstituire se va neantiza. Puţinele documente păstrate oferă, însă, neaşteptate revelaţii, pe care noua generaţie scriitoricească n-ar trebui să le ignore. Pe bună dreptate se vorbeşte despre proletcultism în literatura vremii (vreme care, fatalmente, a apăsat destinele tuturor creatorilor din „Frontul ideologic”), dar exemplificările nu trec de textele unui Dan Deşliu, Eugen Frunză & comp. Iată câteva contribuţii ieşene din nr. 5-6 al revistei „Iaşul Nou” (premergătoare a „Iaşului Literar”): N. Ţaţomir: „Ni-i liberă ţara, de-aceea / Vrem liber întregul pământ / Viteazul popor din Coreea / Cu arma-i învaţă pe-aceia / Ce năruie viaţa-n pământ”, ori (Andi Andrieş): „Fii vultur tu slovă şi sboară departe / Fii iute la sbor ca scânteia / Iar aripa tare prin zări să poarte / Din sufletu-mi limpede această carte / Poporului brav din Coreea” - ş.a.m.d.

Câteva edificatoare titluri din „poemele” tipărite în numerele următoare: „Scrisoarea tractoristului candidat în Sfaturi către tov. Stalin” (Gh. Scripcă), „Ne-om întâlni prin vot” (N.I. Pintilie), „Organizatorul de partid” (Andi Andrieş), „De gardă la UTM” (George Damian), „Dictatura proletară” (G. Lesnea), „În cinstea ta, Republică, dau zor” (G. Sauciuc), „Cântecul Congresului pentru Pace” (Dragoş Vicol), „La casa lui Ilie Pintilie”, „Cuvântul Partidului”, (Sandu Faur), „Cântec pentru Pace” (Mihail Codreanu) ş.m.a. Astfel de creaţii ar dovedi că „S-a produs o cotitură în ceea ce priveşte politica (?) faţă de activitatea literară a provinciei. Ce era în trecut viaţa literară a provinciei? O apă tulbure în care pescuiau tot felul de indivizi dubioşi plătiţi de oficialitatea burghezo-moşierească să otrăvească minţile cititorilor.” Curat limpezire a „tulburilor ape”!

Sigur că astăzi este simplu să ironizăm ori să rămânem barem uimiţi în faţa preschimbării poeziei în lozincă abil/inabil versificată, precum şi în faţa implicării unor autori altfel onorabili (Otilia Cazimir, Mihail Codreanu) într-o astfel de adevărată ofensare a însăşi ideii de literatură, dar prea puţine se ştiu despre adevărata teroare exercitată de tot soiul de„îndrumători”, începând cu reprezentanţi ai conducerii Uniunii Scriitorilor, cu forurile locale de partid, cu gazetele regionale şi centrale. Orice „analiză” critică a „Scânteii” se lăsa cu „măsuri organizatorice”. Cine cârtea în front era ameninţat nu numai cu „eliberarea din funcţie” ori cu interzicerea semnăturii, ci şi cu măsurile punitive obişnuite atunci – puşcăria. Fiecare apariţie a revistei era urmată de terifiante şedinţe kilometrice, unde se înfiera „absenţa spiritului partinic”, „evazionismul”, „apolitismul”, „atemporalitatea”, uneori la modul absolut ridicol.

Labiş, de pildă, a fost sever mustrat pentru că în poezia „Tu!” vorbeşte despre un „soare apune”. Gravă eroare ideologică, atâta vreme cât soarele era simbolul electoral al PCR! Numărul 5 al revistei „Iaşul literar” (în sumarul căruia aflăm şi poezii ale învăţătoarei din Iţcani Maria Iacoban) a fost retras cu tam-tam de pe piaţă şi cu drastice măsuri punitive. Ei bine, într-o astfel de irespirabilă atmosferă, „paşnica” revistă ieşeană a cutezat impresionant de curajoase ieşiri polemice, complet ignorate azi. La care vom face referire în viitoarea rubrică.