Doru POPOVICI

Sper să rămână valabilă chestia aia cu speranţa care moare ultima, iar la ora când dv. citiţi această rubrică, să nu fim în situaţia de a constata că la noi speranţa a murit prima, adică de la primul joc. Cu acest prilej reiterez propria-mi zicere, anume că dacă aseară am luat sub 4 - 0, înseamnă că băieţii sunt în formă şi avem speranţe pentru un egal cu Albania! De altfel, Franţa pare superioară nu numai nouă, ci tuturor participantelor, cam în felul în care se prezintă lucrurile şi în muzică rock 'n' roll: pe locul 1, detaşat şi fără vreun adversar cât de cât important, se situează The Rolling Stones. Urmează câteva zeci de locuri libere, şi abia după astea putem continua clasamentul cu AC/DC, ZZ Top, The Who etc. Am urmărit Franţa în toate amicalele din ultimele 2-3 săptămâni, dar am văzut şi alte ipotetic pretendente la trofeu, precum Germania, Anglia, Italia, Spania. Am rămas cu aceeaşi impresie, anume ca fotbalul jucat de francezi este acum, în 2016, fără concurenţă. Sigur că oricând pot apărea surprize, că nemţii pot da peste cap orice calcule prin tenacitatea lor legendară, că englezii vin cu un suflu proaspăt, adus de Vardy ori de Drinkwater (adică de noile staruri propulsate de Leicester), că Spania are orgoliul de dublă campioană a ultimelor ediţii, şi tot aşa. Peste toate însă tronează jocul de mare clasă, de mare angajament fizic şi de o tehnică aproape neverosimilă al francezilor. Înainte de a vorbi de norocul care a dat peste noi, de ne-a făcut vedete la deschiderea balului, mi se pare mai potrivit să ne gândim la ghinionul care ne-a trimis fix în gura lupului, ba încă şi la primul meci, care pentru Franţa e clar mai important decât pentru noi: cu o victorie la scor acumulează tonus cât să o ţină până la câştigarea competiţiei. Să dea Domnul să fim în stare să nu ne facem chiar de râsul lumii. Deşi, dacă rock 'n' roll-ului îi opui o manea...