Mircea Radu IACOBAN

Am tot citit despre eroica luptă a unor autori cu cenzura. Poveşti! DGPT nu discuta niciodată cu autorii, ci numai cu directorul sau redactorul-şef al editurii. Care, desigur, erau de partea scriitorului, câtă vreme luaseră decizia publicării manuscrisului. Mai întâi, te întâlneai cu poliţistul rău (unul dintre lectorii DGPT), apoi intervenea poliţistul bun (cineva din conducerea instituţiei). Cenzura nu elimina niciodată barem un rânduleţ, doar însemna cu creionul pe marginea filei. Poliţistul bun avea cu el o radieră şi, în funcţie de pledoaria editorului, ştergea ori lăsa însemnarea incriminantă. Nici directorul, întors „acasă”, nu tăia din text, „plăcerea” urmând să-i revină autorului.

Unii se avântau să taie sau să modifice, pentru a grăbi apariţia cărţii, dar, poate, şi întâlnirea cu ghişeul casieriei Fondului Literar. Cei scrupuloşi nu se dădeau uşor bătuţi şi protestau trimiţând memorii la partid, cenzorul cenzorilor. În funcţie de conjunctura momentului, cenzura îşi menţinea obiecţiile ori mai renunţa la câte ceva: într-o etapă se putea mai mult, în alta, mai puţin. Când era musai nevoie să se arate că, totuşi, în România, există şi ceva libertate a scrisului, cărţi respinse până atunci de două-trei ori primeau ştampila „în orb”, ca urmare a unei aprobări „de sus” (aşa a apărut, la „Junimea”, romanul „Bunavestire” al lui Breban).

De la înfiinţarea DGPT şi până în 1977, criteriile în virtutea cărora se judeca un text au evoluat, sinusoidal, de la proletcultism ridicol la o viziune ceva mai evoluată, dar nu numaidecât mai permisivă. Au început să apară şi luări de poziţie autocritice ale instituţiei cenzurii, citate în cartea Lilianei Corobca: „S-au făcut multe intervenţii nejustificate, unele din necunoaşterea problemelor” (referat din 1958); aş, din exces de zel! Cu egală dârzenie erau cenzuraţi şi clasicii! Din poeziile lui Heliade au fost scoase cele cu referiri la „politica expansionistă a ruşilor”; volumul de „Opere” al lui Şt. O. Iosif a fost retras din pricina versurilor „Cetatea Albă care / Mărgăritar al nostru / Pierdut prilej al pizmei / şi-al luptei între fraţi”. Din „Scrisorile” lui Ion Ghica s-au eliminat „pasagiile jignitoare la adresa ruşilor”. Până şi în scrierile lui Creangă s-a umblat cu foarfeca, tăindu-se toate referirile la Basarabia. Să zicem că era vorba despre intervenţii dacă nu justificate, barem explicabile, oarecum similare cu acelea operate când textul supus vizei conţinea referiri la procedee tehnologice, aparate şi instalaţii ţinute secret pentru simplul motiv că erau patente furate din Apus.

Mai în voie zburda subiectivismul cenzorului când se exercita în câmpul literaturii. Faimoasele ştampile pătrate B (bun de imprimat), O (oprit) şi BD (bun de difuzat) se aplicau sau nu în funcţie inclusiv de utilizarea unor cuvinte hingherite (biserică, Dumnezeu – mergea dacă era scris cu literă mică, suflet, înger, avort, cenzor, ba chiar şi... „carne” – se considera aluzie la criza din măcelării!). Cercurile de rebusişti din ţară au primit o adresă oficială prin care erau avertizate să nu utilizeze, în careurile de cuvinte încrucişate, nume ale intelectualilor români din exil (urma o lungă listă alfabetică, începută cu Sorin Alexandrescu şi încheiată cu Mihai Ursachi).

Într-o piesă a lui Naghiu s-a modificat numele personajului negativ: îl chema, nejust, Petrescu, inacceptabil câtă vreme tot Petrescu era şi numele de fată al „tovarăşei”! Şi sugestiile erotice, chiar neintenţionate, erau la fel de strict vămuite. Într-un reportaj al meu s-a cerut modificarea numelui personajului principal. Era vorba despre un pădurar din lunca Prutului, pe care-l chema Ciofu T. Vasile. „ Dacă i se citeşte numele dintr-o răsuflare?”, mi s-a dat, după insistenţe, explicaţia. Până şi inocenţii indici alfabetici ale titlurilor din bibliografii erau suspecţi, aşa că se cereau „remedieri”. Cum să aşezi unul după celălalt, chiar dacă alfabetul o impune, titluri precum „Salariul în socialism” de I.N. Cigvinţev şi „Salariul groazei” de G. Armand? Ori „Începutul răspândirii marxismului” alături de „Începutul sfârşitului” de M. Zaciu? Darămite „Pârjolul” de Cezar Petrescu şi M. Bondi, urmat de „Planul de măsuri al CC al PCR”? O altă listă, emanată de astă dată de postcenzură, cerea retragerea din librării a cărţilor devenite incompatibile cu „Tezele din iulie” (printre autori: Şt. Aug. Doinaş, Emil Manu, Adrian Păunescu). După cum se vede, ştampila „B” nu era valabilă o vecie, „comandamentele” pot varia, exigenţele rămân!

Sufocantă, terifiantă, incredibilă, cenzura a fost, câteodată, şi învinsă – voi reveni cu alt prilej.