Mircea Radu IACOBAN

În Spania a ieşit viguros la rampă Partidul Indignaţilor, câştigând alegerile locale la Madrid şi având şanse la Barcelona. Cu un program radicalizat, plasat sub deviza „actualul sistem politic este nedemocratic şi corupt!”, tânăra şi viguroasa formaţiune politică susţine, alături de revendicări mărunt-populiste (gratuitatea transportului public urban, de pildă), instituirea unui Tribunal tip Nürenberg în faţa căruia să fie aduşi cei care s-au îmbogăţit suspect peste noapte (utopie, dar măcar gestul contează...). După câtă indignare mocneşte în ţara noastră, un astfel de partid şi-ar afla adepţi gârlă. Numai că, la noi, indignarea poartă marcă partinică, frustrările aliniindu-se obligatoriu la dreapta sau la stânga: chiar dacă se recunoaşte unanim legitimitatea sintagmei „ţară furată”, vinovăţiile primesc imediat adresă şi culoare politică...

Ar avea temei de funcţionare şi un Partid al Nedumeriţilor, fiindcă ne împresoară întrebările fără răspuns de-ţi vine s-o iei pe urmele etern nedumeritului Moş Ion Roată, inventatorul istoricului „de ce?” la îndemâna tuturor şi simplu ca bună ziua. Am tot tăiat firul în patru, am stabilit praguri de culpabilitate, arătând cu degetul când în dreapta, când în stânga, şi ce s-a izbutit? Marele „de ce?” tronează nestingherit în capul listei întrebărilor: de ce a ajuns România unde a ajuns? De ce o ţară care se laudă cu ritmuri europene măreţe de dezvoltare a acumulat o datorie record de 96 de miliarde de euro, când, în 1990, nu datora nici un şfanţ? Ţara are, azi, un PIB de 3,5 ori mai mare decât în 1989. Unde se scufundă acest PIB, dacă rămânem pe penultimul loc în Europa, cu 7.000 de euro per capita? De la 8,2 milioane de locuri de muncă s-a ajuns la 4,6 milioane. Numărul paturilor în spitale a scăzut cu 30%, cifra populaţiei s-a micşorat dramatic, în fiecare an se nasc cu 200.000 de copii mai puţin decât în 1989 (alţi 20.000 se nasc acum în străinătate, cetăţeni ai altor ţări!) şi tot aşa înainte (adică, de fapt, înapoi).

O primă explicaţie la îndemâna tuturor: hoţia. Pe internet circulă tabele ce înfăţişează o hoţomănie generalizată totalizând 109 miliarde de euro în ultimii 26 de ani. Ceva mai mult decât cifra datoriei externe, ceea ce înseamnă că şi urmaşii urmaşilor noştri vor plăti furăciunile din primul sfert de secol al noii democraţii româneşti! (Trist, ne-am obişnuit cu gândul că locul României ar fi în coada Europei, fatalistul „asta e” urmând să ţină locul necesarelor explicaţii.) Cu 108 miliarde de euro s-ar putea construi 20.000 de km de autostradă, acoperind jumătate din circumferinţa pământului la ecuator! Sau 1.000 de spitale judeţene. Sau 200.000 de şcoli.

Partidul Indignaţilor ar trebui să pună răspicat întrebarea întrebărilor: unde-s, dom’le, banii ăia? Ce-i furat rămâne bun furat? Nu mă încălzeşte prea mult condamnarea lui Copos la puşcărie, câtă vreme fostul ministru (!), între alte afaceri puturoase, a cumpărat o casă cu 200 de milioane şi a vândut-o peste cinci zile statului cu... 6 miliarde şi 885 de milioane! Barem banii ăştia unde-s, de ce nu-i ia statul înapoi? Există şi acum „Dallas”-ul de la Slobozia; condamnat, necondamnat, „investitorul” Ilie Alexandru a luat de la Bancorex un împrumut de 12 milioane de dolari (!). N-a dat nimic înapoi, paguba Bancorex a trecut în sarcina datoriei publice, adică tot românul plăteşte din greu fanteziile şi extravaganţele ridicole ale milionarului de carton!

N-avem spaţiu pentru a continua cu exemplele, dar se rotunjeşte o nouă întrebare: chiar o fi statul cel mai prost administrator? Sectoare economice cheie n-au fost privatizate în Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, ţări ce ne privesc compătimitor de sus, în vreme ce România a păstrat sub controlul statului doar 4% din avutul naţiei. Minunatele rezultate se văd la tot pasul! Un exemplu dintr-o mie: CFR a trebuit să concedieze 8.300 de salariaţi, în vreme ce CFR Marfă, societate privată desprinsă din CFR, şi-a mărit de 366 de ori personalul din 2002 până în 2009! (Cică ar exista trei feluri de privatizări: corecte, incorecte şi româneşti.) În 1989, România avea datorie publică zero, datorie externă zero şi disponibilităţi valutare de 1,5 miliarde de dolari. Acum, datoria publică a depăşit 1/3 din PIB, iar cea externă se ştie la ce cote alarmante a ajuns. Se pare că bună parte din banii românilor au „alunecat” în buzunarele artizanilor privatizărilor, soldate cu pagube de 2 miliarde dolari la Siderca, 1 miliard la Loterie, 2 miliarde la Moldomin, 6,3 miliarde la retrocedarea scandaloasă a pădurilor, 680 de milioane la Rompetrol, 2 miliarde la Electroputere şi tot aşa înainte, lista-i lungă, să ne-ajungă. N-avem un Partid al Indignaţilor, dar indignarea dă în clocot: cum vine asta să prinzi hoţul şi să-i laşi prada?