Mircea Radu IACOBAN

Cine trece zilele acestea prin Iaşi are surpriza să vadă turnul principal al Palatului Culturii, adevărată emblemă a vechii capitale moldave, înveşmântat într-un enorm cămeşoi de noapte: un hectar de pânză şi câteva butoaie de vopsea (ca să nu mai vorbim despre truda armatei de cusătorese) au fost puse la bătaie spre a preschimba un binecunoscut reper arhitectural naţional într-un soi de stafie citadină. A rezultat ceva diform, urât, dizgraţios, inert ca semnificaţie şi, mai ales, extrem de costisitor; era, probabil, menit să constituie punctul forte al acţiunilor de „promotion” pentru unul dintre multele festivaluri ieşene – FIE, Festivalul Internaţional al Educaţiei.

N-am să înţeleg niciodată de ce un astfel de eveniment trebuia să sluţească făptura majestuoasă a Palatului Culturii; după cum am spus la discuţiile preliminarii, găsesc nepotrivită şi titulatura generică de „festival”, care poartă într-însa un sâmbure ludic, atribuită unui eveniment de asemenea seriozitate, prestanţă şi, la noi, chiar unicitate. Astfel botezat, se scufundă în marea de festivaluri ale Usturoiului, Sarmalelor, Berii – dar nu asta ar fi chestiunea de discutat în primul rând, ci irepresibila tentaţie către costisitoare grandilocvenţă exterioară, proprie industriei festivaliere româneşti (că industrie a devenit!).

Eu unul m-am săturat să tot văd cum trei-patru zile se deviază circulaţia şi se montează scena adusă cu ditamai caravana de tiruri, apoi alte două-trei zile se demontează, pentru ca sisifica trudă să se reia săptămâna viitoare, dacă nu cu aceeaşi firmă, cu alta similară, inclusiv la preţuri. Nimeni nu contestă dreptul naţiei la pâine şi circ (folosesc termenul clasic nepeiorativ „circenses” fiindcă adevărata dimensiune publică a festivalurilor se consumă în episodul final, când aceiaşi solişti cap de afiş se rânduiesc azi la Babadag, mâine la Oraviţa, săptămâna viitoare invers, indiferent de titulatura şi esenţa festivalului).

Încă se mai crede că numărul acţiunilor festivaliere poate constitui argument în exprimarea dinamicii vieţii culturale locale, ba chiar şi pentru atribuirea titlului de Capitală Culturală Europeană în 2021. Fals. Este unul dintre criterii, dar cele cu adevărat importante sunt altele şi pot fi aflate de pe site-ul oficial al UE. Numai în ultima perioadă, în judeţul Suceava au fost organizate câteva zeci de festivaluri, cum ar fi, de pildă, cel de folclor „Procopie Jitaru-Florin Piersic” (în programul căruia Piersic este prezentat drept „titan al culturii româneşti”!), al „Cântului Naţional Românesc” („ultimele bilete se găsesc la pizzeria La bomba din Gura Humorului”), al Ouălor Încondeiate, al Primăverii Poeţilor, al celor ce se consideră „Soyons Phrancophones” etc., ca să nu mai vorbim despre sumedenia de târguri, expoziţii, tabere, concursuri, simpozioane.

La Iaşi, alături de marile festivaluri devenite tradiţionale FILT ori FIE, poporanii sunt invitaţi la Festivalul de Nunţi, la „Hangariada”, la Festivalul Umanitar „Costică Creangă”, „În cerdac la Răreşoaia”, la „Flori de Sion”, la Edu Funny Fest ş.a.m.d.

E bine că-s aşa de multe, e rău? Nu-i bine, e chiar foarte bine. Lumea se mai eliberează din capcana televizorului, socializează, este inclusă într-un demers cultural barem ca intenţii, localitatea intră într-o anume geografie a interesului general şi, nu întâmplător, câteva astfel de manifestări locale au devenit tradiţionale (Festivalul Păstrăvului, Festivalul Hribului), căpătând rezonanţă naţională. Ar fi culmea ca tocmai subsemnatul, care o viaţă a rotunjit spectacole şi a organizat festivaluri (au rămas, se pare, drept reper cele şapte ediţii ale Festivalului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, la care a participat toată floarea literelor române) să cârtească la adresa celor care, azi, se dedică unei cauze similare. Aş obiecta doar la adresa faptului că, de cele mai multe ori, grosul fondurilor, banul public adică, se investeşte pentru paranghelia finală, în care constructorii de scene efemere şi soliştii orânduiţi de organizatorii profesionişti de festivaluri (Fuego azi la Copălău, Leşe la Cavnic, sâmbăta ce vine invers) sunt remuneraţi cu sume ce ar putea contribui la dotarea unei şcoli. Este minunat că, în 2014, în judeţul Suceava (a se vedea raportul Prefecturii) s-au organizat 141 de manifestări cu caracter festivalier, dar când cifra se conjugă cu aceea ce exprimă deficitul bugetar judeţean (prognozat şi pentru 2015), ar părea utilă încercarea de deplasare a grosului fondurilor alocate către esenţa tematică a acţiunii şi mai puţin spre costisitoarele finaluri cu gurişti şi mititei, aceleaşi pretutindeni. Ştiu că rândurile de mai sus multora nu le vor fi pe plac. N-am ce face, îmi asum riscul.