Mircea Radu IACOBAN

Pe cine ar putea deranja marele miting unionist desfăşurat sâmbătă la Chişinău? Evident, pe rusofonii basarabeni (încă majoritari) şi pe antiunioniştii din România (da, avem asemenea categorie de conaţionali). Chestiunea este, însă, mult mai complicată decât pare şi-i păgubos să fie percepută ori în alb, ori în negru. La sfârşitul săptămânii trecute, 25.000 de manifestanţi, majoritatea tineri, au mărşăluit pe străzile Chişinăului, scandând „Rusia, nu uita, Basarabia nu-i a ta!”, „Limba română, unică stăpână”, „Chişinău şi Bucureşti, două inimi româneşti!”. Iată şi argumentaţia organizatorilor: „Tinerii nu mai văd un viitor în Republica Moldova. Ne-am săturat să-i ascultăm pe aceşti falşi proeuropeni care au deturnat cursul european al Republicii Moldova. Unirea este singura soluţie!” Marea tălăzuire de oameni ce a potopit Piaţa Marii Adunări Naţionale mi-a amintit, desigur, zilele fierbinţi de acum un sfert de veac, când toată suflarea românească a Basarabiei şi-a trimis reprezentaţii în piaţa centrală a Capitalei cerând, ca şi acum, unire şi scandând „Trăiască, trăiască, Ardealul, Moldova şi Ţara Românească!” Singura deosebire ar fi aceea că principalul iniţiator şi organizator este, acum, un cetăţean român, George Simion, preşedintele „Platformei unioniste 2012”.

Ministerul de Interne moldovean a decis să-i interzică intrarea pe teritoriul Basarabiei în următorii cinci ani, ceea ce, vorba poetului, a stârnit „un lung prilej de vorbe şi de ipoteze”. Oricât de strâmb ai sta şi de drept ai încerca să judeci, expulzarea (între România şi Republica Moldova) apare ca de-a dreptul inacceptabilă. Adevărat, Simion a mai fusese expulzat o dată, iar antecedentele lui de „revoluţionar de profesie” (împreună cu Tudor Mărieş a fost organizatorul mai multor spectaculoase proteste antisistem, declarând „figuri sinistre fanarioţii Iliescu, Constantinescu, Băsescu”– Iohannis încă nu fusese ales) lasă loc unor interpretări nedorite când se petrec pe alt teritoriu statal (asta-i geografia de acum a Europei, nimic deocamdată de făcut) şi-s potrivnice Constituţiei (bună, rea, asta e!) respectivei ţări.

Cum vi s-ar părea un miting organizat la Bucureşti de un cetăţean al Moldovei dornic să reconstituie „Moldova Mare”? Absurd, dar, pe undeva, comparabil. Încă de pe vremea lui Voronin se căuta insistent vinovăţia Bucureştiului pentru toate „dezordinile” de peste Prut; nu s-a găsit nimic concret şi, totuşi, ambasadorul României a fost expulzat – culmea stupizeniei politice a momentului! Pentru propaganda rusofonilor, care văd ivindu-se „fascismul românesc” şi când deschid frigiderul, un principal organizator al manifestaţiei cetăţean român este argumentul căutat cu lumânarea încă din 1990. Regretabil, expulzarea a fost primită cu aplauze de o bună parte a Parlamentului. Nu putem decât să-i dăm dreptate preşedintelui „Platformei Unioniste Acţiunea 2012” când afirmă că „Schimbarea va fi când noi vom fi schimbarea. Când vom fi Bălcescu, Cuza, Titulescu, Vladimirescu, Iancu sau Iorga” – numai că, îmi permit să observ, toţi cei citaţi de Simion au luptat pe baricadele ţării lor. Oricât de în veci românească este Basarabia, rigorile dreptului internaţional nu acceptă, barem deocamdată, incursiuni radicaliste gen Che Guevara: în loc să consolideze un trend, îl şubrezesc, oferind nesperată muniţie adversarilor. Şi oricât balsam sufletesc înseamnă pentru unionişti marşul de sâmbătă, rămâne vulnerabil, fiind organizat cumva din afară şi într-un moment prea puţin potrivit (demersurile Moldovei pentru integrarea în Uniunea Europeană, războiul din Ucraina, pretenţiile separatiştilor interni ş.m.a.).

Meritele lui, adică resuscitarea unei idei cvasiadormite, avertizarea că idealul unirii nu a murit, chemarea la acţiune hotărâtă, îndemnul la retrezirea conştiinţelor, poate fi primejduit nu numai propagandistic de acuza unui aşa-numit „amestec destabilizator al României”, teză atât de dragă voronienilor de ieri şi de azi. Sunt sigur că tineretul Moldovei este capabil să-şi afirme decizia unionistă fără iniţiativa şi conducerea „revoluţionarilor de profesie” de la Bucureşti, care, epuizându-şi sursele protestului intern, se instalează în conducerea mişcărilor de peste Prut. Mecanismele politicii interstatale, mai ales în cazul relaţiei România-Republica Moldova, rămân gingaşe, complicate şi se cuvin menajate chiar dacă, la un moment dat, imobilismul exasperează şi cheamă la acţiune. Adevărat, evenimentele din România anului 1989 s-au datorat şi unui declic iniţiator extern (inclusiv basarabean) – ceea ce nu-i chiar motiv de mândrie românească şi nici n-are cum fi identic repetabil în condiţiile total speciale de peste Prut.

Rămâne ca Marea Adunare Naţională programată la Chişinău pe 4 iulie să demonstreze că tineretul Moldovei (şi nu numai) este deplinul stăpân al propriilor destine.