Mircea Radu IACOBAN

Aniversare sau comemorare? Acum 125 de ani se năştea Adolf Hitler. Propun un exerciţiu de imaginaţie: cum ar arăta astăzi lumea dacă n-ar fi existat Hitler? Foarte grea întrebare, fiindcă orice „dacă” aplicat istoriei duce într-o fundătură: imposibil de identificat, conexat şi evaluat determinările unui „a fost odată” întors pe dos.

N-aş crede că ar fi curs lapte şi miere prin pâraiele Europei, dar barem nu ne-ar mai apăsa vinovăţia pentru milioanele de morţi, care încă pâlpâie în amintirea generaţiei de azi, chiar dacă s-a refugiat mai mult în statistici inerte şi-n cimitirele fără nume pe cruci. Pe internet, văd ascensiunea lui Hitler (naivii americani îl declarau „omul anului 1938”!!) rezumată într-o serie de poze din care nu lipsesc episoadele Weimar, oraşul ce mi-a prilejuit o infinitezimală intersectare cu amintirea fȕhrerului.

Venit la Weimar pentru o premieră la Teatrul Naţional German din Weimar, am avut onoarea să fiu cazat la Hotelul „Elefant” (de fapt, pe firmă scria „Casa Elefant”) tocmai în camera din balconul căreia a vorbit cândva Hitler. Prea bine n-am dormit! Nu era pe atunci (în anii `70) nici o inscripţie care să ateste evenimentul răs-fotografiat în epocă şi, de fapt, balconaşul nici nu era tratat ca făcând parte din zestrea memorială a urbei. Nu ştiu cum o fi astăzi - şi nu mă gândesc numaidecât la inţiativele neo-naziştilor cu capete rase, cât la locul comun potrivit căruia istoria este istorie, fie fastă, fie nefastă, iar momentele de oarece relevanţă se cuvin tratate muzeistic şi puse în valoare.

Impresia generală pe care ţi-o lasă oraşul de pe Ilm este aceea că, în pofida tuturor evenimentelor politice rezonante altădată (Republica de la Weimar, construcţiile megalitice puse la cale aici de Hitler cu arhitectul său Speer ş.m.a.), când este vorba de adevărata făptură a oraşului lui Goethe şi Schiller, politicalele cu ifos nu mai înseamnă nimic. De altfel, ghidurile turistice nici nu menţionau (atunci) implicarea lui Hitler în destinul Weimar-ului. La loc de cinste era menţionat „Teatrul Naţional German din spatele monumentului Goethe-Schiller”. Deci, nu „monumentul din faţa Teatrului”, ci în ordine inversă, pentru că nimeni şi nimic nu poate atenta, în oraşul clasicismului german, la sfânta ierarhie potrivit căreia întâi este menţionat autorul lui „Faust” şi doar după aceea oricine şi orice. (Închipuiţi-vă, la Iaşi, formularea „Teatrul Naţional din spatele statuii lui Alecsandri”!) În timpul celui de al doilea război mondial, weimarezii au zidit în jurul monumentului îngemănat o adevărată fortăreaţă, cu pereţi groşi de un metru, şi după ce vuietul bombelor s-a stins, în faţa Teatrul cu orbitele ferestrelor hâde şi goale, cei doi corifei au apărut neatinşi, continuându-şi dialogul calm început în 1847, când sculptorul Rietschel i-a ridicat pe soclu. A fost, atunci, singura zidire din oraş nevătămată de bombe. Luca Cranach a pictat la Weimar un triptic pentru catedrala oraşului, Bach era organistul Curţii, Goethe a rămas din 1755 aici, pentru a cugeta şi a muri într-un scaun-fotoliu greoi, devenit prin vreme adevărat tron al spiritualităţii dornică întotdeauna de „mer licht”. Aici au creat Herder, apoi Schiller, Liszt, Richard Strauss, Kandinski, Klee, Gropius – ceea ce atestă stăruirea rarului climat de rodire spirituală perpetuă, într-un anotimp al fertilităţii eterne.

Şi-mi permit să observ (păstrând, desigur, proporţiile) că există similitudini revelatoare între oraşul clasicismului german şi „dulcele târg” moldovenesc învăluit în acelaşi nimb de vatră a unei spiritualităţi. Eventuala demonstraţie nu necesită referiri savante, ci o simplă alăturare de imagini. Prima reprezentând salonul Anei Amalia şi masa în jurul căreia se reuneau Goethe, Wieland, Herder, Schiller. Cea de a doua urmând să înfăţişeze salonul ieşean al „Junimii”, înlăuntrul căruia îi vedem pe Eminescu, Creangă, Conta, Maiorescu, Alecsandri...

Cu sau fără Hitler, amintire urâtă şi pasageră, Weimarul rămâne Weimar. (Întrebare într-o paranteză: cine-şi mai aminteşte azi de micul fȕhrer de la Iaşi, profesorul A.C. Cuza, care a făcut atâta vâlvă în epocă, declarându-se mai nazist decât Hitler, mai fascist decât Mussolini, mai antisemit decât Goebbels, prim utilizator al simbolului zvasticii şi, desigur, buricul pământului? Dusu-s-a! Rămâne, totdeauna, spiritul care clădeşte!)