Mircea Radu IACOBAN

Aşa sună un aforism al lui Grigore Vieru. Să-l mai citim o dată: cât caracter, atâta ţară! E-o cugetare parcă desprinsă din contemplarea actorilor scenei politice româneşti actuale, zgâlţâită de patimi şi sufocată de orgolii. N-am scris zguduită de patimi, fiindcă zguduirea presupune fenomene de amploare şi profunzime, în vreme ce zgâlţâiala, cu sâmburele ei peiorativ, lasă mai degrabă impresia de ieftină superficialitate. Chivuţele se zgâlţâie şi se zgârie când se păruiesc, pentru ca a doua zi să le vezi iarăşi „la braţetă” azvârlind ocheade galeşe crailor din mahala.

În politichia românească, păruiala e la ordinea zilei. Ai spune că-i semn de virilitate al unei clase politice legitimate cu certificat de calificare la locul de muncă şi înfoiată pe gogoaşa vidului doctrinar; de fapt, nu-i decât o măcăială de cârd, chiar atunci când se mimează lăcrămosul „drag de ţărişoară”.

Ultimele evoluţii au fost şi ilogice şi dezgustătoare: din păcate, nimeni nu îndrăzneşte să stingă reflectoarele care ne violentează ochii şi să strige „Gata! Destul! Ajunge!” – iar cel mai îndreptăţit s-o facă toarnă cu voluptate, ceas de ceas, gaz peste foc.

Cu siguranţă avem, în toate partidele, şi politicieni dotaţi cu un IQ de excepţie. Celor trei crai de tobă ai democraţiei române le-a dat Dumnezeu isteţime destulă şi reală pricepere în rânduirea frazelor. Antonescu are discurs de nota 9, inteligent, cultivat, sagace şi cu rar simţ al replicii, Ponta este mai puţin spectaculos în Agora, da-i exact, cu miez şi cursivitate de invidiat, Băsescu, până a ajuns să recurgă la invective stropşite, a etalat nu puţine construcţii verbale foarte bine articulate. În formă, desigur.

Cu certitudine, tustrei au harul oratoriei – fapt care le-a netezit drumul către cele mai înalte dregătorii. Îndoieli (chiar mari!) aş avea doar la capitolul caracter. Şi cât caracter, atâta ţară!

Evoluţiile din ultima săptămână (scriu în noaptea de marţi spre miercuri) au acţionat ca turnesolul, amintind spusele lui Sofocle: „Este imposibil să cunoşti sufletul, sentimentele şi gândurile cuiva înainte ca el să exercite vreo dregătorie şi să aplice vreo lege.” Quod erat demonstrandum! Aşa-i, şi, cum se vede, aşa a fost din totdeauna. Cei mari de patimi sunt omuleţii incapabili să treacă peste orgolii, blagosloviţi cu un Eu hipertrofiat, gata să se lepede de toţi şi de toate („După mine, potopul!”), uitând că n-au primit înalta demnitate în stat ca pe-o moştenire de familie ori coroniţă de la şcoală, ci pentru a-i sluji pe cei care i-au învestit şi mandatat! Îi văd, în această seară, pe X şi pe Y, în aceleaşi studiouri tv, stând pe aceleaşi scaune ca la talk-show-urile de acum câteva zile şi pledând cu înfocare pentru temele şi tezele ce le combăteau la fel de vehement săptămâna trecută! Atunci erau la putere, acum sunt în opoziţie. Dar de ce-s în opoziţie? Mărturisesc: n-o să înţeleg niciodată de ce a fost distrusă o majoritate parlamentară record. Ca să ce? Ca să câştige liberalii alegerile în 2016 şi să revină la guvernare? De asta au părăsit o certitudine în 2014, pentru o (ipotetică) revenire în 2016? Absurd (iar despre şansele la preşedinţie ale lui Crin nici n-are rost să mai vorbim: se va vedea că le-a neantizat răsturnând şiştarul…) Apoi: de ce s-a încăpăţânat Ponta în chestiunea Johannis? Şi încă o (mare) nedumerire: cine-i, la urma urmei, acest Johannis şi de ce trebuie să cânte fanfara şi să arborăm marele pavoaz ori de câte ori trece strada? Nu ştim care-s resorturile adevărate ale încrâncenării lui Ponta; cu siguranţă, cândva, se va afla.

Personajul numit Băsescu şi-a dovedit încă o dată rolul malefic asumat cu brio în destinul României. Chiar dacă nu mai arborează imposibilul zâmbet-rânjet de odinioară, şi-i, cel puţin aparent, mai marcat, mai tracasat şi mai puţin sigur pe el, insistenţa iresponsabilă de a trimite ţara în adevărat haos într-un moment de maximă dificultate internaţională nu mai miră pe nimeni, dar a adus românii la exasperare! Sunt sigur că pretextul lui Băsescu cu chichiţa Programului de guvernare (nu se trec într-un astfel de document toate mărunţişurile, podurile peste gârlă şi steagurile de la Primărie, iar de pretins, ar putea să pretindă maghiarii – ceea ce ei nu fac, asumându-şi litera vechiului Program) nu-i altceva decât o capcană ce trebuie instinctiv evitată. Iar dacă Băsescu eşuează în blocarea noului Guvern, nu-i mai rămâne decât să încerce otrăvirea fântânilor, incendierea recoltelor, inundarea metroului…

Nu se mai poate, am ostenit cu toţii, ne-am scârbit, ajunge!!