Mircea Radu IACOBAN

Enorm reverberat episodul cu „dispariţia” elevei de 15 ani : televiziunile au stors subiectul din răsputeri, de parcă n-ar fi fost alte (adevărate) „cestiuni arzătoare” la ordinea zilei!

Abia acum, când toate par a se fi aşezat şi lămurit, încep să mă îndoiesc şi să mă întreb cine şi de ce minte. Că de minţit, se minte în continuare! Ca să ajungă la Agapia sau la Văratic, minora ar fi trebuit să coboare din trenul de Bucureşti la Paşcani, de unde să ia automotorul de Tg. Neamţ. Varianta cu microbuzul de la Bucureşti se poticneşte tot la Tg. Neamţ. De acolo, o maşină (care? a cui? de ce?) ar fi trebuit s-o ducă la una din mănăstiri. A doua zi, cu o altă maşină (a cui?) s-ar fi cuvenit să ajungă la Agapia (sau invers, e acelaşi lucru). Dacă, în varianta a doua, ar fi coborât la Suceava, traseul era şi mai complicat: autobuz Burdujeni–Suceava, cursă auto Suceava–Fălticeni–Tg. Neamţ, maşină (care?) până la Agapia sau Văratec. Posibil, totuşi, dar cu mari eforturi şi destul noroc.

Mai departe, lucrurile se încâlcesc de tot şi intră într-un neverosimil absolut, de parcă ne-am afla într-o poveste cu farfurii zburătoare! Cum a ajuns de la Agapia la mănăstirea Rarău? Este vorba despre zeci şi zeci de kilometri, drumuri de munte, suntem în plină iarnă! Minora ar fi trebuit să se întoarcă la Tg. Neamţ (autobuz?) şi poate, de acolo, s-o ia în sus, pe Bistriţa, până la Chiril (tot autobuz?). Pe drumul de la Chiril la Rarău, dacă nu s-o fi întâmplat o minune peste noapte, n-aş crede că s-a aventurat autoturismul stăreţiei, fiindcă până şi tractoarele se feresc de asemenea hârtoape; cu vechea mea Dacie, acolo am rămas fără amândouă planetarele! Ultima dată când am fost pe-acolo se asfaltaseră doar 2-3 kilometri prin satul Chiril, în rest, nu-i de crezut că se aventurează cineva cu maşina. N-avea ce să caute autoturismul stăreţiei pe acolo, spre a recupera adolescenta – de altfel, acum chiar se declară că Iulia a fost întâlnită pe porţiunea Câmpulung-Rarău, deci, pe cealaltă parte a muntelui. Dar să fi urcat Rarăul o fată singură, atâţia kilometri, prin pădurea pustie, iarna, la ceas de seară? Hai să fim serioşi!

Oricum, a doua variantă presupune întoarcerea la Tg. Neamţ de la Văratic (cu ce?) şi de acolo, ori la Paşcani cu trenul (urmând o transbordare în garnitura către Suceava-Câmpulung), ori cu vreun microbuz spre Suceava, de unde iar tren, ori autobuz, până la Câmpulung, Rarăul fiind vizat de astă dată din cealaltă parte. Nimeni nu se întreabă cu ce o fi ajuns Iulia la Pojorâta, de unde începe noul drum spre Rarău – care, de fapt, nici nu duce nici până la cabană, darămite până la mănăstire, rămânând câţiva kilometri de parcurs pe jos… sau cu tancul?

Pentru cei ce nu cunosc zona, şi mai ales pentru bucureşteni, care ajung la mănăstirea Plumbuita cu troleibuzul 66 şi la mănăstirea Radu Vodă cu tramvaiul 15, lucrurile par simple. Mănăstirea Rarău, căreia nu degeaba i se spune Sihăstria Rarău, aflată la 1.400 m altitudine, într-o zonă pustie şi foarte greu accesibilă, este unul dintre cele mai izolate lăcaşuri de cult din Bucovina. S-a încumetat o fătucă de 15 ani s-o ia de una singură, urcând per pedes, cu rucsacul în spate, kilometri şi kilometri prin pădurile înzăpezite ale Rarăului? Dacă maşina stăreţiei a întâlnit-o pe înserat la mijlocul drumului, înseamnă că, mergând pe jos, ar fi ajuns la cele două răscruci, prima spre Chiril, a doua, spre mănăstire, în plină noapte. Şi ziua cu greu te orientezi! Nu ne rămâne decât să credem că, în transă mistică fiind, ar fi ajuns la ţintă precum somnambulii, care nu se rătăcesc şi nu cad nicicum de pe creasta acoperişurilor!

Dar marea întrebare e alta: ce căuta Iulia la mănăstirea Rarău, unde nu putea rămâne, fiind lăcaş de călugări? A plecat de la Agapia şi Văratic, mănăstiri de maici, ca să se retragă unde, la Rarău? Imposibil. De la Suceava putea lesne ajunge fie la Dragomirna, fie la Suceviţa, Moldoviţa, ori la alte mănăstiri sau schituri de maici. Pur şi simplu n-avea ce căuta la Rarău! Apoi: nici ca timp, itinerariul complicat, în zone muntoase puţin umblate la ceas de februarie, n-are cum fi acoperit în variantele date publicităţii.

Ceva nu-i în regulă în toată povestea – oricum gonflată excesiv şi încheiată în coadă de peşte. Mă tem că, de la bun început, amatorii de senzaţional au mizat pe-o răpire şi cine ştie ce peripeţii, numai că spectaculosul infracţional, atât de suculent gazetăreşte, mistuitu-s-a şi pace… Detectivistic privind cele întâmplate, apare de neînlăturat ipoteza însoţirii fetei de către o persoană cunoscătoare a zonei. Dacă nu şi a celor… sfinte.

P.S.

În USL, doi băieţi obrăznicuţi se joacă de-a ţara!