Mircea Radu IACOBAN

Fan fiind al decedatelor locomotive cu aburi, cercetez din când în când site-urile celor împătimiți ca și mine de minunăția secolului XIX, mașina cu aburi. Așa am aflat, zilele astea, postată pe un blog, imaginea unei mașini ciudate, cu un coș imens, amintind de o mânătarcă, asemănător mocănițelor ce mai viețuiesc ici-acolo, prin cotloanele munților. Se punea întrebarea dacă a văzut vreodată cineva o astfel de arătare pe liniile CFR, unde și când. Am recunoscut-o imediat: era bătrâna 140.221, cea care, prin 1950, încă mai trudea la serviciul de manevră în Gara Ițcani. Fiind cap de serie, a rămas cu coșul de fum inițial, arhaic, stârnind motivat curiozitatea celor interesați; cu siguranță, a fost tăiată și topită de mult.

Povestea aburului se stinge; încerc să mai ațâț cât de cât jarul rămas, întorcându-mă la performanțele sclavului eliberat – aburul. Prim-responsabil de revoluţia industrială engleză, dar, în bună măsură, şi de întreg progresul tehnologic al omenirii până în pragul veacului XXI, aburul, învins, s-a retras în paşnice arii domestice. Vestita lui forţă a rămas să se exprime prin sforăitul oalei minune din bucătărie ori prin ceaţa caldă ce învăluie călcătoriile fabricilor de confecţii.

Înainte de a se deprinde cu locomotiva, românii au avut de a face cu hulpava locomobilă, care, necontenit hrănită cu snopi de paie, pufăia la ariile de treier, unde era privită cu respectul cuvenit unei culmi a tehnicii veacului. Generaţia mea a cunoscut enorma maşină cu un singur piston ce rotea alene zbaturile vapoarelor de pe Dunăre, în vreme ce fochiştii, negri până-n albul ochilor, încărcau scrâşnit lopeţile cu cărbuni, spre a le deşerta ritmic în infernul roşu al focarului. Mai toate uzinele electrice erau acţionate de maşini cu abur, ba chiar şi unele utilaje care, dacă am fi avut inspiraţia şi prevederea să le păstrăm, azi ar fi devenit nepreţuite piese de muzeu.

Îmi amintesc, din copilărie, bizara făptură a compresorului cu abur ce se căznea să netezească kilometrii aşternuţi cu piatră cubică între Iţcani şi Suceava. Avea un coş subţire şi înalt, fără „ciupercă” para-scântei, în cutia de foc ardea motorină, şi mai avea un fluier răguşit, de locomotivă, care băga în sperieţi caii birjarilor, dar şi cucoanele de sub coviltir. O astfel de apariţie pufăitoare şi clămpănitoare ar uimi peste poate bucovinenii veacului XXI; cu tot primitivismul ei, şi-a făcut treaba, inclusiv cocoţată pe creasta rambleului către Şcheia al noii (pe atunci) căi ferate spre Dorna. Dar, desigur, exprimarea plenară a puterii aburului a izbutit-o locomotiva. Cândva (cine să mai ştie!) a gâfâit şi pe strek-ul ca urca pe coasta dealului Zamca şi ajungea în Gara Suceava, situată cam pe locul în care s-a clădit magazinul universal Bucovina. Probabil că, în arhivele austriece, vor fi existând imagini ale fostei staţii Suceava, ale trenului cu patru vagoane pe două osii şi trei clase, dar și ale locomotivei tip 1-B construită la „turnătoria” Florissdorf de lângă Viena. Cât şi unde am scotocit până acum prin fondurile documentare ale bibliotecilor noastre, n-am dat peste astfel de fotografii din epocă. Sigur că vor fi existând totuşi pe undeva – ce interes ar prezenta pentru istoria urbei acum, când mai nimeni nu ştie c-a funcţionat cândva o cale ferată până-n inima târgului, de unde sucevenii luau trenul spre Lemberg şi, apoi, către Roman şi Iaşi!...

Acum 46 de ani, când mă aflam la Zürich, de unde aveam să transmit la radio cea mai răsunătoare umilire a fotbalului românesc (dacă se are în vedere totala lipsă de valoare a adversarului), acel faimos 1-7 cu Elveţia, am asistat la o scenă hazlie: la magazinul Jelmoli, un tătic generos voia să-i cumpere odraslei cea mai scumpă jucărie – o locomotivă în miniatură, care scotea fum şi scântei pe coş, fluiera, pufăia şi-şi mişca sacadat bielele, învârtind roţile. Puştiul n-a vrut-o, pentru că nu înţelegea despre ce-i vorba: în ţara cantoanelor, parcă din totdeauna electrificată, nu mai stăruia nici legenda locomotivei cu aburi. Amintirile tatălui nu „rimau” cu cele ale fiului…

Curând, scena s-ar putea repeta şi la noi. Cine să-şi mai amintească de bătrâna Pacific 231, care parcurgea distanţa Ploieşti-Bucureşti în 39 de minute, în vreme ce (vezi actualul Mers al trenurilor), cu tehnica sofisticată de azi şi pe o cale ferată reconstruită europeneşte, acelaşi tren accelerat, remorcat de locomotive electrice de zece ori mai puternice, are nevoie, pentru acelaşi traseu, de 45 de minute…