Mircea Radu IACOBAN

Circulă, pe internet, formularul unei petiții care susține pierderea cetățeniei române în cazul săvârșirii unei infracțiuni în străinătate. Nu prea se-nghesuie lumea să semneze – probabil, este instinctiv sesizată inechitatea: dacă furi un ou în România ești amendat, dacă-l furi în Albania, pierzi cetățenia. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, potrivit uzanțelor, delictele săvârșite de români peste hotare sunt sancționate unitar, potrivit legislației române, și-i de neconceput să-i aplici aceluiași individ o lege românească la Curtici și alta la Pancevo.

Chestiunea în sine, însă, rămâne: enormul prejudiciu de imagine produs țării datorită infracționalității greu de stăvilit a concetățenilor noștri bejeniți pe tot cuprinsul continentului. Cinstit vorbind, reacțiile vest-europenilor, de multe ori exagerate, au și destulă îndreptățire. Să stăm strâmb și să încercăm a judeca drept: dacă locuiești în oricare orășel liniștit, curat, tihnit și aseptic din Elveția, Germania, Olanda, și într-o „bună” zi te pomenești năpădit de „români” (pun ghilimele fiindcă nu-s totdeauna românași de-ai noștri) care-și fac nevoile în drum, fură, cerșesc, ba chiar și ucid, ce-ai zice? Exemplul libertății de circulație și de inițiativă propriu perioadei de formare a SUA nu-i citabil: atunci era vorba despre două-trei tipuri umane în curs de omogenizare instituțională, vorbind aceiași limbă și supuse acelorași legi, iar pentru cea mai mică încălcare, delincventul, alb sau negru, era mintenaș agățat de-o cracă.

Constituirea uniunii statelor europene, la secole distanță de construcția americană, s-ar vrea să fie un demers înainte de orice umanist, democrat, echitabil, nediscriminatoriu. Greu, când elementele constitutive provin din culturi (ba și din… inculturi!) atât de diverse și aflate în stadii de dezvoltare flagrant inegale. De aici și falsa pudoare în abordarea chestiunilor delicate – cum ar fi aceea a populației rome. Realitatea nudă și cât se poate de evidentă este constant ocolită și cei care se-ncumetă s-o abordeze se prefac a nu ști că strategiile de civilizare și culturalizare aplicate în cazul oricăror popoare rămân cronic ineficiente din pricina imuabilei atitudini de respingere reflexă a tot ce-i străin tradițiilor și cutumelor rome.

Deși cam asta sugerează indirect, Europa nu acceptă să recunoască faptul că invitațiile de implicare adresate țărilor din care romii provin (vorba vine; provin din India) presupune fără doar și poate recurgerea la nedemocratica formulă leninistă ”Nu știi, te învățăm, nu poți, te ajutăm, nu vrei, te obligăm!” Și nu cred că poate fi vorba de vreo atitudine discriminatorie când afirm că, în momentul de față, nu-i cu putință să se treacă peste „te obligăm”, chiar dacă, desigur, formulele găsite n-ar avea durități și directețe persecutorii. Iar „te obligăm” nu sună deloc bine în Europa anului 2013!

Altfel, tot ascunzându-ne după deget și făcând pe „niznai”-ul, expediem rezolvarea undeva, departe, către orizontul sfârșitului de secol, ceea ce iarăși devine inacceptabil. Revenind la povestea orășelului pașnic și agresat, poate că n-ar fi lipsit de interes să înfățișăm câteva cifre, de regulă ocolite, ce ar putea justifica (desigur, până la un punct) atitudinea intolerantă a multor vest-europeni. În Germania, peste 50% din actele de violență comise de infractori sub 21 de ani sunt datorate imigranților arabi. În Norvegia, toate (!!) violurile au fost comise, în 2012, de imigranți „nonoccidentali”, majoritatea de musulmani și africani de culoare. În Elveția, 96% dintre deținuți sunt imigranți, în Spania, 98%, cei mai mulți, musulmani, în Franța, peste 90%. În Italia, din 55.000 de cetățeni reținuți (unii, în prevenție; în fapt, sunt condamnați circa 35%) 52.000 sunt străini.

Cum se vede, romii nu-s special menționați în statistici, iar cetățenii români neromi (altă rimă n-am găsit!) comit adesea infracțiuni mai grave (în 2011, cinci suceveni au comis omoruri în străinătate) ori mai sofisticate (delicte informatice, trafic de droguri, furturi din muzee etc.). Oricum am privi-o și trata-o, confuzia produsă de sonoritatea denumirii „rom” vizavi de „român” s-ar cere, tocmai pentru eliminarea tuturor suspiciunilor de discriminare involuntară, eliminată.

Președintele Partidei Romilor, Nicolae Păun, a făcut nu demult o propunere demnă de interes: etnia să poarte numele de „indo-romi”. Merită de cugetat. Mi se pare o inițiativă de susținut – și nici nu se compară cu aiuristica idee a pierderii cetățeniei…