Mircea Radu IACOBAN

Lumea în care trăim, nesfârşită şi diversă, în pofida torentului de informaţii revărsat datorită adevăratului dezmăţ al audio-vizualului, o-nchidem în „cercul nostru strâmt” familie-casă-serviciu-rude-prieteni. Sute de mii de români (milioane?) n-au văzut marea, alte sute (dacă nu tot milioane) n-au trecut pragul Bucureştilor. Lumea şi-a deschis larg porţile pentru unii, le-a întredeschis zgârcit pentru alţii, dar le menţine ferecate în faţa celor cărora vârsta le-a stins din cutezanţă, şi puţinii bani n-au cum le susţine fărâma rămasă.

Armata obligatorie îl mai scotea pe flăcău din cotlonul lui de ţară şi-l întorcea în sat dacă nu mai înţelept, oricum mai umblat. Acum, Gheorghe şi Vasile (dacă nu cumva îs botezaţi, după modă, Cosmin şi Codrin) sar direct din fundul Moldovei în inima Europei. Accidentele de adaptare devin inevitabile. Firesc ar fi să plece din ţară mai întâi cei cărora pregătirea şi experienţa le îngăduie să aspire la angajare rapidă şi profitabilă. Se-ntâmplă, însă, invers: întâi de toate se călătoresc cerşetorii romi, apoi desnădăjduiţii, urmaţi de armata necalificaţilor dispuşi să accepte orice şi în orice condiţii. Valul de computerişti ce au emigrat în Canada şi SUA a înregistrat câteva sute de nume, în vreme de zidarul şi salahorul român îl afli multiplicat în sute de mii de exemplare, din Cehia până-n Portugalia.

Şi bunicul meu a plecat cândva, în 1912. Atunci, Bucovina se afla sub stăpânire kesaro-crăiască, românul era naţie oropsită, marginalizată, pe alocuri terorizată, aşa că motivaţia emigrării era deplină – chiar dacă atunci (ca şi acum) rămânea acasă, în necaz şi lipsuri, restul familiei. Haralambie Iacoban din Comăneşti lăsa în urmă 11 copii şi-o soaţă bolnavă de cancer. De departe, a izbutit s-o ţină mulţi ani în viaţă trimiţându-i din SUA şi, apoi, Canada, dolari pentru doctori şi doctorii, iar cei nouă frăţâni mai mari s-au străduit din răsputeri să-i dea la şcoli pe ultimii doi născuţi, ca să-i facă „domni”, în vreme ce ei au rămas ţărani acolo, în vatra satului. Aşa cum le hotărâse Haralambie înaintea plecării.

În America, a trudit la o fabrică de osii de vagoane, în Canada, la pădure. Prea mult nu câştiga, dar puţinul trimis acasă (mă-ntreb cum, că nu exista nici Western Bank, nici internetul...) însemna enorm acolo, la Comăneşti, şi aşa au scos-o la capăt 12 suflete. Dar restul satului? Au plecat şi alţii, au rămas cei mai mulţi. Cum-necum, a venit anul 1918, strămoşii mei au devenit cetăţeni ai României şi, fiindcă totdeauna au preţuit munca, au dus-o chiar mai bine decât ţăranul din Moldova de jos. De unde şi întrebarea dacă plecarea lui Haralambie Iacoban (devenit, peste ocean, Harry Jakob...) şi în general exodul bucovinean peste mări şi ţări era ultima şi adevărata soluţie, sau va fi fost vorba de un aventurism zăbăuc, când s-au tras unii după alţii de s-au zburătăcit satele Bucovinei în preajma războiului mondial. Fie disperarea, fie o consistentă doză de naivitate, poate chiar de iresponsabilitate, fie avarierea instinctului de conservare, fie toate la un loc, au putut determina un ţăran ce nu ştia boabă de engleză („Harry” deprinsese câteva cuvinte nemţeşti la târg la Rădăuţi, desigur, începând cu „verboten”...), s-o pornească îmbrăcat în costum naţional peste ocean, cu un vas mixt, adică, şi cu pânze, şi cu aburi, spre a isprăvi traversarea după trei săptămâni prin furtunile Atlanticului... Nu-i cu putinţă, însă, nici o comparaţie, darămite apropiere, cu bejenirea românilor din veacul XXI. Vor fi printre ei şi simpli aventurieri; cu siguranţă, mai mulţi sunt cei care măsoară de şapte ori şi taie odată. Nevoia i-a scos din case. Ca şi pe Haralambie. Numai că bunicul meu a plecat dintr-o ţară străină, Austro-Ungaria, fără să-şi închipuie, darăminte să spere, că va veni un 1918 izbăvitor. Spre deosebire de el, românul care pleacă azi rămâne cu responsabilităţi nu numai faţă de familie, ci şi de ţară. Pe care trebuie să le conştientizeze. Din acest punct urmând să purcedem la o discuţie viitoare.