Mircea Radu IACOBAN

Lucra cândva, într-un post politic de răspundere dintr-un judeţ moldav, un anume tovarăş X. Marţea avea zi de audienţe. Cei cu cereri de viză respinse veneau să se plângă la forţa conducătoare. Primeau un răspuns-stas: „Vreţi la Paris? Dar România o cunoaşteţi? La Cavnic, aţi fost?”. Se bănuia că X era originar de prin zona Cavnic, altfel greu de înţeles de ce propunea drept alternativă a unui voiaj către Paris călătoria spre măruntul orăşel din munţii Gutâi. Oricum, „argumentul” se folclorizase şi circula ca o butadă a resemnării: „dom`le, câtă vreme n-am fost la Cavnic...”  Recunosc, cu mare întârziere, după ce am tot hălăduit prin lume, m-am învrednicit să ajung şi la Cavnic. O simţeam ca un fel de obligaţie: păi, ce fel de român voi fi fiind, dacă la Hong Kong am fost şi la Cavnic, nu?

Se ajunge destul de greu (proaste-s drumurile în Maramureş!) în curmătura dintre vârfurile Mogoşa, Hija şi Rotunda, dar, într-adevăr, se merită: orăşelul  e spectaculos şi, în bună măsură, unic la noi: fiind înşirat pe verticală între altitudinile 1050 şi 550, s-a construit în trepte. Ca bulgărescul Târnovo, unde poarta vecinului e la nivelul acoperişului casei tale. În scriptele oficiale, Cavnicului i se acordă rang modest: polarizare de grad II în regiunea de dezvoltare nord-est, adicătelea nu (mai) iese cu nimic în evidenţă. Dacă ar fi să atragă prin cevaşilea, atunci e de amintit faptul că-i polul zăpezii în Maramureş. Deci, poftiţi la schi. Că altceva...

Beau cafeaua undeva, lângă discoteca El Stefano şi, repede, aflu mai multe despre Cavnic decât din toate Wikipediile internetului. Băiatul de la bar se apleacă şi mă întreabă şoptit dacă nu vreau flori de mină. Nu, nu vreau. Atunci, poate m-ar interesa o „prietenă”? Garantată şi curată, răspunde el de asta... Într-o aşezare de şomeri cu 5.000 de locuitori, străinul este repede dibuit, urmând a fi inclus, dacă se poate profitabil pentru urbe, între puţinele oportunităţi ale momentului. Nici n-apuc să răspund, când se aşează un neinvitat pe scăunelul alăturat de la bar (restul locantei era gol). Abia după ce-şi mută aici cutia de bere întreabă „permiteţi?” Are vreo 50 de ani, e înalt, subţire, cărunt şi cu o anume solemnitate în gestică, de zici că-i pastor, ori predicator. 

Mă-ntreb ce are de gând să-mi plaseze. Dar nu – pare un localnic ce-şi iubeşte urbea şi se simte dator s-o pună în evidenţă. Aflu că jumătate din locuitorii Cavnicului sunt pensionari. Alţii, mulţi, trăiesc din ajutorul social şi alocaţia copiilor. Îi pare rău că, în 1990, l-a huiduit pe Petre Roman, când fostul prim-ministru a spus „Voi, cei din minerit, ne costaţi mai mult dacă munciţi”. Crede că, de fapt, Roman avea dreptate. Ceea ce reproşează politicienilor nu-s puseurile de sinceritate, ci incapacitatea de a oferi soluţii pentru zonele pârjolite de şomaj după închiderea minelor. „Slujbe, aici, mai sunt doar în învăţământ şi la Spitalul de Psihiatrie. Nici una liberă.” Iar spitalul, clădire modernă, cu cinci niveluri, construită în 2004, ba se desfiinţează, ba se unifică, ba devine secţie, ba rămâne fără paturi... Şi-i mai necesar ca oricând, fiindcă după desfiinţarea mineritului a crescut incredibil, mult peste media naţională, numărul depresiilor. În asta ar consta, de fapt, sprijinul Guvernului: na-vă spital de psihiatrie modern, dacă vă copleşesc belelele şomajului! Măcar p-ăsta nu-l desfiinţaţi!...

Amicul nechemat clipeşte des (pare un tic de nestăpânit) şi-mi arată un afiş-anunţ lipit cu scotch – „Ar mai fi de lucru, dar...” Citesc: Firma Bellaria Models „angajează fete pentru Italia, fără taxe sau comision. Bilete de avion şi cazarea asigurate”... Până la urmă, am acceptat invitaţia amicului ad-hoc şi vizităm împreună ruinele Logolda. Zidiri din veacul XIX, potopite de buruian, pe alocuri arătând a adevărată cetate. Cine să mai ştie că aici a funcţionat prima topitorie de aur din Europa care a aplicat tehnologia separării minereurilor prin cianurare? Nu ştiu dacă-i argument pro sau contra în disputa cronică Roşia Montană, dar, oricum, se cuvine avut în vedere: am fost primii. Fi-vom şi ultimii?...

Se înserează. Oraşul amorţit Cavnic dă senzaţia că hibernează în plină vară. Ciudatul domn care mi-a fost ghid a mutat discuţia într-o zonă total neaşteptată: vrea să ştie cum a făcut de-a slăbit Nicoleta Luciu. Evident, habar n-am. Îşi priveşte ceasul şi pleacă fără a-şi lua la revedere. Păşeşte drept şi demn pe cărarea abruptă ce urcă spre Spitalul de Psihiatrie. Lucrează acolo? Sau...