Mircea Radu IACOBAN

Eroi, eroism, patrie, vitejie. Mai avem nevoie de aceste noțiuni ”defazate” într-o Românie în care se practică insidios confuzia între patriotism și naționalism? Care ni-s eroii de azi? S-au deformat și răstălmăcit criteriile, proprietatea termenului ”eroism” îndepărtându-se de rigoarea definiției din DEX (”Capacitatea de a săvârși fapte mari; vitejie, fel de acțiune specific unor eroi, spirit eroic, bravură”). Toată considerația și compasiunea pentru militarii cu vieți frânte pe teatre de război mult prea depărtate de orizontul trăirilor noastre. Sunt înmormântați ca eroi – ultimul gest generos pe care țara îl face pentru cei care și-au pierdut viața în pustietățile afgane. Sunt cu adevărat eroi? Au avut neșansa să se afle în blindatul spulberat de mine. Colegii lor rămași în viață nu-s la fel de eroi?

Umberto Eco: ”Adevăratul erou este totdeauna un erou din greșeală; el visează să fie un lașcinstit, ca toți ceilalți”. Și să aducă acasă – mai zicem noi – bruma de leafă agonisită în lunile de iad ale unei lupte care nu-i a lor, nu-i a noastră, dar îngăduie atât de necesara răsplată materială pentru familia în nevoi. Întâmplarea de care vorbește Eco a fost adesea, cu cinism, speculată propagandistic. Matrosov a căzut secerat peste ambrazura mitralierei vrăjmașe. Ba nu! – susține Kremlinul, s-a aruncat anume, spre a stăvili focul inamic. Pas de verifică! – morții cu morții, viii, cu legendele.

Am avut parte, în decembrie 1989, de eroism autentic. Maculat de nestăvilita puire a revoluționarilor, după rețeta ilegaliștilor ”puțini am fost, mulți am rămas!”, și răsplătiți indecent cu spații comerciale, dote și tot soiul de privilegii, astfel dizolvându-se însăși ideea sublimă de eroism definită exemplar de Shakespeare: ”Să fii în suflet un erou”. De-a lungul secolelor, armia română  s-a nutrit și regenerat moral din sacrificiul răzeșilor, oștenilor de la Plevna, vitejilor de la Mărășești și Oituz. Ce prestigiu mai poate avea o armată care și-a blagoslovit cu epoleți de colonel liota unor al de Ion Olteanu, Turcescu, Blejnar? Caporalul moare în Afganistan, șmecherul capătă grad de colonel, vorba Chiriței, ”stând pe tandur”!

Mai poate avea secolul nostru eroi autentici? Marile spirite se contrazic. Gabriel Garcia Marquez (căruia îi dau deplină crezare) spune că ”O patrie fără eroi e ca o casă fără uși”, în vreme ce Bertolt Brecht nu-i deloc de aceeași părere: ”Nefericit poporul care are nevoie de eroi!” Adică, o dimensiune de excepție a umanului să fie abandonată din pricina confuzionării și labilității criteriilor? Mai aproape de eroism – o spun asumându-mi consecințele – s-au aflat cândva legionarii. Un eroism naiv, îmbibat de misticism și violență (”într-o mână țineau Biblia, în alta, pistolul”), dar cu punct de generare mai apropiat de temeiurile înseşi ale definiției și ale viziunii unui Dimitrie Gusti (”Eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeași plămadă ca și sacrificiul de sine”) ori H.F. Amiel (”Triumful sufletului asupra cărnii”).

Ce eroi vor putea naște războaiele viitorului, purtate pe butoane, făr-de încleștări la baionetă, tranșee, ambrazuri, făr-de îndemnuri ”Sărută-ți copiii, părinții și frații / Și-apoi să mergem la război”? Probabil că erou va fi declarat acela care va izbuti combinația de taste aptă să trimită drona în punctul X. Dar până atunci, mai este. Răgaz în care ar fi de folos să ne amintim ce scria Vlahuță: ”Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate acestea am ținut piept și nu ne-am dat și aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut aici…” Eroi au fost. Mai sunt încă, vor mai fi?