Cătălin MIHULEAC

Mai există bucurii pe-o vreme ca asta, când totul în jur se prăbuşeşte? Da, lectura, de pildă. Fiindcă am vorbit de curând despre „America fără etaje”, de Ilf şi Petrov, inima mi-a dat ghes să reiau „Douăsprezece scaune”, capodopera acestor două fiinţe, contopite miraculos într-una singură. Căci la catedra universală de civilizaţia râsului, profesorii titulari Ilf şi Petrov îşi predau cursul cu aceeaşi modestie, care la oamenii mari ţine loc de parafă şi de măduvă a spinării.

Imprevizibile mai sunt şi comorile astea; îşi găsesc cele mai năstruşnice locuri pentru a se ascunde! Dar poate că în asta şade şarmul comorilor, care se vor peţite cu osârdie, pentru a fi câştigate.

Ippolit Vorobianinov, funcţionar la starea civilă, e cel mai anost bugetar din lume. Cerul vieţii îi e acoperit cu un plumburiu lipsit de speranţă, căci ziulica întreagă înregistrează, cu o pană soioasă, naşterile şi reversul lor, decesele. Uneori, ca variaţie pentru un văduv ca el, mai pică şi câte o căsătorie, dar cum acasă nu-l aşteaptă decât o soacră de-un acru aprins, insuportabil pentru simţurile unui om normal, putem conchide că existenţa lui Ippolit nu diferă prea mult de decesele pe care le înregistrează în catastif. Viaţa lui e un deces cu pas lent, şi doar hemoroizii îi mai semnalizează că e viu.

Situaţia n-a fost totdeauna aşa. Până la marea revoluţie bolşevică din octombrie, Ippolit s-a răsfăţat cu toate fineţurile rezervate unui vechi boier. Damele frumoase bâzâiau în jurul lui, gata să-i dăruiasă mierea, Parisul era Paris, iar pe piept decoraţiile îi poposeau, aidoma unor fluturi cu aripile grele de polen.

Clipa când soacra sa – bătrâna Petuhova - găseşte de cuviinţă să semnalizeze spre lumea cealaltă îl ia pe nepusă masă: altă belea, oftează sărmanul, de-acum încolo va fi nevoit să-şi facă singur menajul! Dar soacra sa e totuşi soacră de clasă, ştiind să răposeze la cei mai înalţi parametri: înainte de ultima-i suflare, îi face o mărturisire de milioane: „Ippolit, mai ţii minte garnitura noastră din salon?”

Poftim vorbă! Ginerică o ştie pe de rost fiindcă, odată cu mobila, noul regim i-a fost confiscat şi dulcele-i trai. „O ţin minte... O sofa, douăsprezece scaune şi o măsuţă rotundă cu şase picioare. Mobilă minunată, lucrată de Gambs...” Muribunda îşi dozează cu elocinţă pauzele de efect. „Într-unul din scaune mi-am ascuns briliantele.”

Briliantele? Obrajii lui Ippolit trec de la gălbejeala de conţopist la bujoriul de altădată. B-R-I-L-I-A-N-T-E: fiecare literă îi sculptează gândurile în bronz. Fastul vieţii de odinioară îi îmbie imaginaţia, zăcută în hibernare. În minte, îi răsună „coruri de ţigani”, iar în faţa ochilor îi flutură „ba nişte indispensabili portocalii, grozav de scumpi, ba un valet devotat, ba o eventuală călătorie la Cannes”. Încheieturile lui Ippolit îşi topesc grăsimile sedentarismului, atrase de „muza călătoriilor îndepărtate”. A doua zi după înhumarea soacrei - trecută în sarcina firmei de pompe funebre „Poftiţi, vă rog!” – Ippolit uzează de dreptul său legal la concediu, pentru a o porni vitejeşte la drum, pe urma celor douăsprezece scaune. Într-unul din ele, comoara îşi face pasienţe, aşteptându-şi ursitul. Pe el. 

Să cauţi douăsprezece scaune, într-o ţară atât de întinsă cum e conglomeratul sovietic, la nouă ani de la marea revoluţie bolşevică, nu-i cea mai lesnicioasă treabă, mai ales pentru o persoană predispusă la puhăvie, cum este birocratul Ippolit. Norocul lui stă în întâlnirea cu tânărul şi vivacele Ostap Bender, cu care perfectează un duet de explorare şi exploatare a giuvaerelor.

E greu de găsit, în toată literatura universală, o puşlama mai simpatică şi mai cu simţ artistic ca Ostap Bender. Când Ippolit îi descrie, cu simţ plastic de fost proprietar, fiecare giuvaer din tezaur, sufletul lui Ostap murmură ca o balalaică. Ştie la ce se înhamă, dar pe el, ca pe oricare alt slujitor al muzelor, mai mult decât destinaţia, îl atrage drumul până la ea. De cum apare Ostap, autoproclamat „mare maestru al combinaţiilor”, lucrurile intră pe un făgaş normal. Pentru fiecare încurcătură, el ticluieşte cel puţin o cale de ieşire.