Cătălin MIHULEAC

Două cazuri de dată recentă – unul din lumea românească, altul de pe meridiane mai îndepărtate – s-au alăturat teoriei mele că sportul de performanţă creează pe termen lung nişte infractori şi nişte rataţi.

Primul caz se referă la un luptător de judo din lotul nostru naţional, arestat pentru tentativă de crimă. Nu merită să-i pronunţăm numele, dar merită aplaudat, fiindcă se alătură unui lot de alţi mari luptători care jefuiesc, ucid şi aprovizionează piaţa europeană cu proteină de româncă în carcasă. Bravo, tinere, pentru că ai cucerit medalia de criminal şi ai făcut să se vorbească despre România ! Daţi, bre, drumul la imn, să-i cânte valorosului nostru performer !

Al doilea caz ţine de fostul mare fotbalist argentinian Gabriel Batistuta, trecut pe la mari cluburi italiene ca „Fiorentina”, „Roma” şi „Internazionale”. Îmi aduc aminte cu plăcere de bărbatul acesta, frumos ca un zeu. După ce dădea gol, mima că trage cu mitraliera, cu alte cuvinte el era un ţintaş dat în mă-sa.

„Bati-gol” îi spuneau limitaţii jurnalişti sportivi, fiindcă pe ăştia nu îi duce creativitatea la prea mare depărtare: când un jucător marchează multe goluri, îi şi prind de coada numelui tinicheaua „gol”. Aşa se face că Dănciulescu e Danciu-gol, Claudiu Niculescu e Clau-gol, Batistuta e Bati-gol, Şumudică, atunci când juca, era Şumi-gol etc.

Acuma, la 42 de ani, Batigol e o epavă goală. Picioarele îi sunt ruinate total, nemaislujindu-i la mare lucru. Abia de poate sta în poziţie verticală preţ de câteva minute, abia de se poate deplasa fără ajutor câţiva metri ca vai de lume. Injecţiile din genunchi, căpătate în tinereţea sportivă, pentru a-i scurta perioadele de accidentare, l-au zdrobit. Acuma nu mai e bun de nimic. Nici din minunatele sale plete blonde n-a mai rămas decât o adunătură de paie fără valoare estetică.

Mi-e foarte milă de el, dar asta nu-l ajută la absolut nimic. Toţi banii câştigaţi de el nu-l pot face să meargă iar.