Mircea Radu IACOBAN

Timpul nu lucrează în favoarea românilor: pe măsura trecerii anilor, etnonimul „rom” se încetăţeneşte în subconştientul european, împlinindu-se scopul pentru care a fost inventat: instalarea unei evidente confuzii terminologice cu bătaie lungă. Acuza de rasism care planează asupra oricărei tentative de discutare a chestiunii împiedică abordarea ei deschisă, corectă şi cu rigoarea ştiinţifică necesară. Atât cât s-a dezbătut, cu o anume jenă şi timiditate, pare a fi fost de-ajuns; de aici încolo, alergăm după un tren în mers – deşi tocmai la marea întrebare „de ce rom?” pur şi simplu nu s-a răspuns. Ba chiar s-ar putea formula şi mai apăsat: de unde şi până unde „rom”? De regulă, când se mai găseşte vreun condei dispus să rişte o incursiune în teritoriul minat al auto-identificării minorităţii rome, se începe cu un excurs istoric.

O face şi „Petiţia împotriva denumirii de rom/roma/romanis şi pentru revenirea la cea de ţigan” adresată Parlamentului României, reluând informaţii de acum bine cunoscute: ţiganii au venit din India, prin Asia Mică, între secolele IX şi XIV, în mai multe valuri migratoare. Pe la 1400, puteau fi întâlniţi mai ales în Europa centrală: acum, îi găsim pe tot cuprinsul continentului, unde până mai ieri erau cunoscuţi sub numele de ţigani. De remarcat faptul că etnia a încercat mereu să-şi atribuie, direct sau indirect, nume aparţinând altor popoare. „Ţigan” vine de la grecescul „Athiganos”, sectă căreia populaţi nomadă venită din Indii nu i-a aparţinut niciodată. „Gypsy” vine de la „Egyptian”; în urmă cu circa şase secole, ţiganii pretindeau sprijin de la naţiunile catolice sau ortodoxe în calitate de... creştini egipteni veniţi în pelerinaj. În America li se spune „Yannser”: emigranţii de la începutul veacului XX se prezentau drept ieniceri turci. În ţările nordice s-au auto-intitulat „Tattan” (tătari) ş.a.m.d.

Documentul invocat mai sus („Petiţia...”) vorbeşte despre o favorizare a etniei în regimul ceauşist („în aparatul de partid, în miliţie, armată şi organele de securitate au fost angajaţi un număr relativ mare de ţigani, care au lansat o politică de formare a unui naţionalism ţigănesc...”) Hai să fim serioşi! Dacă s-ar cerceta în acelaşi scop componenţa etnică din zilele noastre a ierarhiilor politice, administrative şi financiare, probabil că rezultatul n-ar diferi prea mult. Poate chiar dimpotrivă! În opinia noastră, principala responsabilitate pentru vinovata  născocire şi implementare a termenului „rom” nu revine respectivei etnii, ci, neîndoielnic, românilor şi... Fundaţiei maghiarului Soros. Nu-i vorba despre nici un proces de intenţie, lucrurile sunt cât se poate de clare: s-a urmărit cu premeditare instalarea confuziei rom-român, din multe puncte de vedere defavorabilă naţiei majoritare prin conotaţiile negativ-peiorative promovate de nefericita alăturare a etnonimelor. Dar, de unde şi până unde „rom”? Aici e aici! Nu există nici o bază istorică, nici urmă de temei documentar, ci numai o asemănare fonetică între „dom” („om” în limba ţigănească) şi post-creaţia „rom”.

Reţeaua Soros Open network a fost principalul vector al falsului etnonimic. În faţa căreia ne-am predat pur şi simplu – ca să nu mai vorbim despre faptul că, tocmai în vreme ce România deţinea postul-cheie de comisar pentru multi-lingvism prin Leonard Orban, s-a oficializat alt fals, acela al existenţei în plan european a „limbii moldoveneşti”.Teodor Meleşcanu a încercat, în 1995, prin memorandumul adresat primului ministru Văcăroiu, să menţină în documentaţia de cancelarie denumirea „ţigan”, în concordanţă cu practica celorlalte limbi europene (zigeuner, gitanes, zingaro etc., numai că, în 2001, Petre Roman semnează un nou memorandum, propunând instituirea denumirii oficiale de „rom”. Primul-ministru Isărescu o validează.

Ne-am făcut-o cu mâna noastră.