Cătălin MIHULEAC

Există în România nişte şcoli atipice, unde sunt înscrişi doar elevi cărora bunica nu le încălzeşte niciodată prosopelul dimineaţa, mami nu le potriveşte fundiţa-n păr, iar tati nu le strecoară în buzunar o bancnotă colorată, să aibă de-o banană în pauza mare. Acestor elevi - cu totul şi cu totul deosebiţi - nici măcar vecinii de bloc nu le urează, la mijloc de septembrie, „să luaţi note mari, tu Vincenţiu şi tu Loredana, şi să vă văd premianţi în vară, cu coroniţe pe frunţile voastre în curs de iluminare !”

La început de an şcoler, în careul din curte, aceşti şcoleri atipici, scărpinându-şi turmele de păduchi de sub uniforme, ascultă mesaju’ lu’ dom’ director, cu o emoţie egală cu aia pe care-au încercat-o în urmă cu un număr de ani în boxa acuzaţilor, când li s-a citit sentinţa.

După cum ne-am prins. şcoli cu acest gen de studioşi sunt cele aparţinând de marea universitate a vieţii, Penitenciarul. Ideea ca deţinuţii, cu lipsuri mai mici sau mai mari în educaţia şcolară, să-şi încropească sau să-şi completeze studiile este, nu putem nega, demnă de salutul nostru progresist. Cu siguranţă, acestea sunt singurele şcoli din România fără vreun elev chiulangiu, căci chiar de-ai vrea, unde să chiuleşti, cu paznici înarmaţi până în dinţi? Atâta problemă e: când dă dom’ preşedinte câte-o graţiere, sălile de clasă se golesc; dar în rest muşteriii roiesc, fiindcă învăţătura, odată ce i-ai dat de gust, e ca ţuica: te acaparează şi, de nu te ţii de ea, lasă în urmă o mahmureală de-un acru tare neplăcut.

Se înţelege că succesele şcolare ale pârnăiaşilor sârguincioşi nu-i încântă doar pe ei şi pe familiile lor; în aceeaşi măsură, fostele lor victime încearcă ample irigări sanguine de satisfacţie. Cinstit, ce e mai încântător decât să afli că ăla care ţi-a violat sora împuşcă note mari în teză la mate ? Ce poate egala vestea că ăla care te-a lefterit cu FNI-ul are media 10 (zece) la religie? Ce poate fi mai compensatoriu decât să primeşti ştirea că junele care ţi-a rupt falca străluceşte la anatomie?

Doar dascălii, care le îndrumă paşii pe calea pieptişă a cunoaşterii, în zilele cenuşii de leafă, mai trag deoparte pe câte un elev, pentru a-l descoase discret:

- Drăguţă, nu-mi arăţi şi mie, din pură curiozitate, cum se dă o spargere perfectă?