Lucian AVRAMESCU

Zi de toamnă splendidă la Sângeru, unde revin la treburile mele legate de Muzeul Pietrei, după o staţionare bucureşteană plină de hârtoape existenţiale, nelinişti şi, cu intermitenţe, participare la nişte dezbateri televizate. Dealurile sunt la locul lor, unii au început culesul porumbului (o dovedesc carele trase de boi pline cu ştiuleţi de aur), noaptea e frig şi soba cere lemne, brusc revendicându-şi importanţa neglijată pe timpul verii. Măcăne în cer un cârd de raţe sălbatice rătăcite pe Cricov, ulmii au început să lase sânge în frunze şi să adere la cărămiziu. Ce-mi mai poate lipsi?

Deschid, aproape mecanic, televizorul uitat de seara pe un canal de dezbateri şi ştiri. Primele vorbe pe care le aud m-au pironit la jumătatea distanţei dintre un  şezlong vechi, în care m-am obişnuit să-mi trag sufletul, şi micul petec de sticlă, dreptunghiular şi ciupit de purici, unde rulează o dezbatere. ”Nu-mi rămâne, zice o fată, decât să emigrez, iar dacă mă încăpăţânez să rămân aici, să mă sinucid”. Dumnezeule, ce s-a petrecut? De ce şi de unde vine, pe un chip tânăr, acomodat ai zice natural la starea de optimism, atâta disperare, durere şi dezgust? Fiindcă fata continuă să se explice. Nu, n-a părăsit-o iubitul, nu i-a făcut unul un copil pe care, ghiolban şi laş, nu-l mai recunoaşte, nu s-a întâmplat, în familia părinţilor ei vreo dramă. Tânăra constată, cu mature vorbe de analiză, că România, ţara în care s-a născut, în care a învăţat carte şi a încercat, avântată, exerciţiul speranţei, s-a năruit din toate încheieturile. Statul, în disoluţie, mai funcţionează pe reguli mafiote prin puşcăriaşi de drept comun şi grobieni postaţi în funcţii de conducere. Regula competenţei a fost abolită în favoarea adeziunii necondiţionate la un partid fără ideologie, fără liant doctrinar, preparat doar pe principiul priceperii de a jefui. Pentru clan şi, fireşte, pentru ei. Cum, se întreabă fata, care poate fi dascăl de şcoală, medic sau ziarist, să mai trăiesc aici când există dovezi din ce în ce mai clare că preşedintele însuşi are predilecţia relaţiilor cu interlopi, cu indivizi dubioşi, dar experţi în prădarea statului, cu tot ce contrazice valoarea, onestitatea, cinstea?

Rămân pe gânduri, iar gândurile, ca-n bancul ăla tâmpit, gem să mă dau jos de pe ele. Un tânăr îşi mărturiseşte, demn şi disperat, dezgustul şi frica de a mai trăi aici, fiindcă, dincolo de toate nenorocirile, în patria noastră evadată din comunism se reinstaurează spaima. Statul, care cheltuieşte pentru uriaşul aparat al serviciilor secrete mai mulţi bani decât pentru sănătate şi spitale, devine, pe zi ce trece, un tot mai evident stat poliţienesc. Mă gândesc  la ce mi-a spus ieri, în Ploieşti, unde m-am oprit pentru o defecţiune la frâna maşinii, o cunoştinţă, azi om de afaceri. Practic, zice el, totul este un haos. Este imposibil să gândeşti un plan de afaceri, se minte enorm, politicienii de la conducere dau garanţii, cu o neruşinare incredibilă, pe aberaţii pe care ei înşişi le contrazic a doua zi. Suntem, zice cu năduf omul, în plină anarhie. Anarhie? Tresar din nou aşa cum am tresărit când, la Bucureşti, o doctoriţă care mi-a fost colegă de şcoală mi-a spus că spitalul ei, în faliment, fără medicamente şi fără doctori şi asistente, se va închide în curând. Nu mai are cine să-l salveze. Păi unde se tot duc banii? Unde naiba, întreb eu, sunt miliardele împrumutate de afară, de la FMI şi băncile europene, unde sunt miliardele obţinute prin jefuirea buzunarelor tuturor cetăţenilor, jaf asasin pentru majoritatea oamenilor de rând, unde se duc banii luaţi ca bir de „solidaritate” de la săraci? Cine-i fărâmă aşa de iute, în ce buzunare fără fund îşi află adăpost?

O tânără, pe care aş vrea s-o contrazic, s-o încurajez, să-i spun că nu-i totul pierdut e undeva, în abstractul unui ecran. Şi apoi ce i-aş putea spune, cu ce argumente să-i demolez acel înfricoşător „emigrare sau sinucidere”?  Mă uit bleg la toamnă, un cocoş năpârlit, cu penajul rămas pe jumătate, cântă în ogradă şi parcă cerul, albastru şi cristalin adineauri, capătă consistenţe de lapte covăsit.